Volumul de debut al lui Gabriel Cărtărescu, „Mâine o să fiu fericit” (Charmides, 2022), nu pare să fie o construcție premeditată și nici un „proiect poetic” cu impact direcționat. Dimpotrivă, la prima lectură poate lăsa impresia unei culegeri de poeme (unele rezultând, probabil, din exercițiile de scriere creativă practicate la ședințele Liternauților) aparent eterogenă. Recitite însă, textele – fie că sunt „introspecții analitice sub formă de reportaje de la fața locului” (după o formulare a lui Al. Cistelecan din recenzia publicată în „Euphorion”, nr. 4/2023), fie că oferă „tablouri suprarealiste” (pe care le remarcă Dan-Liviu Boeriu în „Familia”, 1/2023) sau uimesc prin măiestrite jocuri pe ritmuri folclorice – se leagă unul de altul ca într-o rețea, iar firul care realizează această conexiune (adesea trasat cu cerneală simpatică, se pare) este o rar întâlnită astăzi nostalgie pentru inocența trecutului, pentru vârsta încă vizionară a lucrurilor. Mai multe versuri din carte conțin acest motiv al aspirației către autenticitatea timpurilor de altădată, fapt care îl deosebește cumva pe Gabriel Cărtărescu de colegii săi de generație, mai interesați de experiența imediată sau de trecutul biografic nu foarte îndepărtat. Rânduri precum „mi-e dor de inima mea mare și roșie” („Dacă aș fi”), „dar o parte din mine vrea/ să se-ntoarcă undeva unde/ nu mi se lipesc coatele între ele/ în spatele corpului/ undeva unde nu recunosc fețele galbene/ cu ochi verticali// undeva sau cândva/ când timpul exista/ și când nu era nimic în minte” („Început”), „ar fi frumos să înțeleg ce se întâmplă/ mi-ar plăcea să fiu/ pe dinăuntru din nou” („Ca un ecran”) conțin mărci ale regretului pentru un trecut plin de conținut și oboseala (un cuvânt reluat de mai multe ori în carte, de altfel) față de „un prezent care s-a golit de toate” (Al. Cistelecan), de „o lume fără substanță ontologică reală” (cum o numește Radu Vancu în textul de pe coperta a patra).
Poemul care deschide volumul, unul dintre cele mai bune din carte, intitulat „10/100” (cât se poate de sugestiv pentru oricine a avut de a face cu lumea conexiunilor virtuale, adică, practic, pentru aproape fiecare dintre contemporani), ne pune în fața unui prezent al convertorilor ethernet, al plăcilor de rețea care au înlocuit mintea/gândirea umană, al indispensabilului cablu care preia funcția funiei mu, un prezent în care autenticitatea și singularitatea nu-și mai au loc: „Unii oameni au un cablu în ceafă/ care se întinde până la cer/ sau mai departe /…/ atât de multe cabluri/ în atât de multe culori diferite/ și atât de mulți care pretind/ că nu sunt conectați/ și carnea din capul lor ar face totul/ își vopsesc cablurile în albastru/ să se vadă mai greu în timpul zilei /…/ oare duc undeva cablurile acestea?/ oare chiar vin ideile de-a lungul lor?/ sau e cerul plin de servere abandonate/ servere goale/ lăsate acolo de cine știe când”. Ultimele două versuri – „poate într-o zi să am curajul/ să mă-ntind/ și să-mi tai firele” – indică tocmai la acesată intenție de încălcare a cutumei, de revenire la sensurile pierdute sau compromise, la esența lucrurilor (aspirație formulată și în finalul poemului „Cerc drept”: „mi-aș dori o minte mai bună/ să pot înțelege mai multe lucruri/ să scap/ să plec undeva”). Această aspirație este însă mai mereu însoțită de regrete majore și decepții provocate de conștientizarea convențiilor tot mai rigide care marchează prezentul („da, lumea-i făcută așa,/ trei linii între patru linii/ fiecare de o altă culoare// linia de sus, a vieții, tare fragilă și roșie,/ mi-e prea frică să mă țin de ea// linia de jos, a morții, e albastră, miroase a iarbă zdrobită/ e foarte atractivă/ dar dacă te prinzi de ea/ trebuie să-ți închizi ochii// eu de-acolo vin// m-am apucat de cea din mijloc/ căci are câteva culori în plus/ și lucrurile se aud mai clar/ nu mi-e teamă că o să se rupă /…/ am obosit deja prea tare/ poate mă duc un pic pe linia morții/ aia e ceva mai lată și ai loc/ să te întinzi pe ea”, „Văd”), a artificialului care devine sursă existențială („Cineva mi-a zis cândva să nu mănânc/ plastic/ asta m-a marcat tare în primii mei ani /…/ au trecut câțiva ani/ înot prin cadă și mă gândesc/ că mai bine mâncam pietre”, „Regret”), a desensibilizării („de ce nu pot să-mi rup degetele ca pe/ niște petale?/ de ce nu pot să-mi vâr petale sub pleoape?/ cum de n-am observat otrava din piele?// îmi vine să râd/ dar nu vreau să-mi irosesc lacrimile/ am muncit mult ca să le înrămez/ și tot nu mi-a ieșit bine”, „Nisip”).
Disperarea crește în intensitate atunci când autorul operează cu imagini suprarealiste (care se înșiruie precum scenele absolut ireale din jocurile de calculator) pentru a accentua ostilitatea acestei lumi a convențiilor software: „uneori aștept să plec din mintea altora/ mi se opresc instinctele/ văd un cerc de apă, ochi de plastic,/ îmi fac dinți din săpun/ pe care-i înfig în dinții mei naturali// cu capul mi-e frig/ pe muntele Everest/ cu mâna dreaptă mi-e frig/ în Alaska/ unghiile mele sunt într-un flaut/ și mintea mea se împarte în patru// mi-e scârbă de celelalte părți/ ca de trei ochi/ unul galben, unul verde, unul mov// numai eu negru/ numai eu separat de eul complet/ trăiesc aici și acum/ e așa ușor să se creadă/ că mă uit în gol” („Obositor”). De fiecare dată însă, oricât de oribil ar fi acest vis-joc-transfer-în-universul-din-pixeli, se întrevede și o notă de optimism, de încredere în capacitatea regeneratoare a lumii, ca în poemul „Flexibil”, bunăoară: „Sub cerul acesta se află/ corpul meu imobilizat/ cu picioarele lui de găină/ scufundate-n pământ/ cred că am și-u cioc de găină/ dar nu pot fi sigur de el/ cerul o ia dintr-o parte-n alta și cântă/ don’t worry be happy /…/ sunt hrănit cu imagini și sunete/ mi se bagă pe gâtul care există din nou,/ fără restul corpului,/ murdărie, șobolani animați 3D și păianjeni// sunt iluzia unui păianjen desenat/ sau un contur dintr-o foaie A3 lipit pe carton/ și copiat de multe ori /…/ sunt în propria mea gură, fără corp,/ doar cu un cap de cerb cu coarnele flexibile/ de cerul gurii atârnă felinare și dulciuri/ brusc începe să intre un aer/ care-mi arde pielea și ochii/ mă ustură îngrozitor/ cât să mă ridic/ să fiu iarăși om/ să sar printre gingii/ și să aterizez pe filtrul țigării/ să mă strecor prin el/ înconjurat/ de vată de zahăr și cranii/ până ajung la tutunul din frunze de toamnă// văd o lumină printre copaci”.
Exită o doză de vizionarism în această carte a lui Gabriel Cărtărescu (scrisă la vârsta lui Rimbaud cel din Iluminările și Un anotimp în infern, de altfel). Și nu doar titlul (care e ultimul rând din poemul de final) insuflă încrederea în schimbare, ci și unele versuri ce lasă să se insinueze în texte dramul de optimism care conferă luminozitate volumului: „universul are părul albastru”, „atunci însă există dragostea”, „cerul e roz,/ dar nimeni n-a fost atent să observe”. (Al. Cistelecan remarcă folosirea metodică a „ultimului vers (ori a vreunui vers intercalat «neglijent»” pentru „reconvertirea poemelor”.)
Îmbucurătoare în „Mâine o să fiu fericit” este și alternanța dintre registre, trecându-se firesc de la tablourile încărcate de dramatism, ce definesc prezentul desemantizat și desensibilizat, la secvențe de un ludic copleșitor atât la nivel imagistic, cât și prozodic, rezultat, se pare, dintr-un amestec reușit de Barbu și Stănescu și dovedind o bună cunoaștere și stăpânire a formulelor poetice premergătoare: „du-te fă-ți din lut un cal/ și îl plimbă prin canal/ șobolanii mei drăguți/ de tristețe surdo-muți/ bine, hai c-am încheiat,/ de ce ești difuzorat?// de-te, culcă-te și mori/ poate reînvii în zori” („He, he, hei”); „Dragostea este umezeala ochilor/ este amețeala de când te vâri cu totul/ în zăpadă/ și acolo rămâi/ îngheți, vara viitoare și se descompune corpul /…/ dragostea e umezeala lipsei de ochi.// Frunză verde, doi scheleți/ se iubesc pe sub nămeți/ el îi zice că-i frumoasă,/ ea îi spune că-i osoasă/ ea îi zice că-i frumos/ numai că-i lipsește-un os// fac o nuntă cu amici/ viermi, insecte și furnici/ cârtița ca preot vine/ să-i căsătorească bine/ el e foarte bucuros/ să se-nsoare cu un os// ast-a fost iubirea lor/ parcă vreau și eu să mor” („Frunză verde”).
Gabriel Cărtărescu debutează nu neapărat spectaculos, dar cu încredere. Nu retorica mainstreamului poetic al momentului, aducătoare de vizibilitate și susținători întru ideologie, îl interesează, ci, cum bine observă Radu Vancu, „credința absolutistă în poezie”. Iar această credință, alături de candoarea pe care o (re)aduce în poezie îl acreditează.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
