Volumul „Sârme” (Casa de pariuri literare, 2022) al Andei Vahnovan este o carte a refacerii, cum ne sugerează chiar imaginea de pe copertă, aleasă inspirat de Paul Burcia (reproducând un detaliu din „Cujida” lui Walter Moroder). Textele, grupate în trei secțiuni – „Sârme”, „Între”, „Sechele” (titluri ce alcătuiesc, de fapt, nucleul poetic al cărții) – refac, din amintiri, biografia personală (factuală și afectivă) a eului vorbitor și, în același timp, biografia unei epoci (ultimii ani de regim comunist în Moldova sovietică și anii de tranziție).
Anda Vahnovan transpune în poezie memorii (sau povești) ale unei familii de intelectuali care cunosc, rând pe rând, micile frumuseți ale vieții în bucătăria comună din „căminul Institutului de Arte din Chișinău”, dar și spectacolul cosmopolit al străzilor londoneze, groaza Cernobîlului, dar și euforia Podului de Flori, entuziasmul din „anul ʼ88,/ al reînvierii și al speranțelor”, dar și umilința din lunile fără salarii, morți așteptate și plecări subite, iubiri și nașteri, tinereți frenetice și maturități nostalgice, împliniri și regrete. Se conturează astfel, remarcă Andra Rotaru în prezentarea ce precede un interviu cu autoarea, realizat pentru DLITE, „un periplu subiectiv prin schimbări sociale, istorice și personale”, rezultând o care în care merg mână în mână, cum observă Claudiu Komartin, „istoria mică (cea personală, cu toate-ale ei) și istoria mare (aceea scrisă de obicei cu majusculă)”.
Poezia din acest „volum-mărturie” (Nona Rapotan) al Andei Vahnovan pare să fie „o formă de conștientizare” a trecutului (o recunoaște poeta însăși în interviul pentru DLITE), dar și o modalitate de despărțire de acesta. Relația cu trecutul este invocată în mai multe poeme din carte.
Cel mai elocvent însă, ca realizare poetică, mi-a părut textul „Mănăștur”, construit pe principiul bulgărelui de zăpadă – prin reluarea acumulativă de imagini vizuale ce devin mărci ale trecutului, este definită relația, niciodată încheiată până la capăt, cu ceea ce a fost: „cojoacele de piele, gulerele putrezite, rochiile de pe umerașe/ atârnau în boxă ca niște stafii,/ urme ale unor vieți uitate/ pe care fiu-său nu le-a putut arunca. /…/ stăteau alături de cojoacele decedatei –/ stafii de piele/ stafii de cârpe/ stafii de sticlă/ însemnate cu oje,// pentru a ști câte au fost de la soacra și câte de la mama.// nu ne-au mai trebuit/ dar nu le-am putut arunca. /…/ s-a mutat anul acesta și doctorița/ a lăsat în boxă rochiile vechi, cursurile de la facultate/ și ceva cărți.// stafii de piele/ stafii de cârpe/ stafii de sticlă/ stafii de hârtie/ iar cheia de la boxă a lăsat-o în cutia poștală,/ ca să fie”.
Dacă legătura cu trecutul personal este, de cele mai multe ori, una melancolico-înduioșătoare, efectele istoriei mari asupra individului pot fi adesea devastatoare. Relevant, în acest sens, este poemul „Cernobîl”, a cărui expresivitate se concentrează în planul trăirilor sugerate, fiind urmărit modul în care un cataclism ecologic (și politic) produce drame umane: „se plimbau prin Kiev în acea zi /…/ peste un an mama s-a operat de cancer// cât de grav a fost ne-a zis după 25 de ani/ medicul de la oncologie./ azi la cernobîl se duc turiști,/ orașul-fantomă e zonă de agrement, cu peisaje rupte parcă din Tarkovski –/ «vino să te plimbi în jurul Centralei de-a lungul străzilor pustii din Prîpeat!»/ «fă un tur în Cernobîl!» găsești acum pe toate site-urile de turism.// atunci, însă, reprezenta tifoanele pline de sânge/ de pe cicatricea purulentă a mamei/ care nu se prindea/ nicidecum”.
„Sârme” este și o carte despre frici și sechele, provocate fie de pierderea celor dragi (vezi dedicația de la începutul volumului, dar și poeme precum „Hău”, „Tata nu a avut facebook”, „Sacoul de catifea”, „Cafeaua de după”, „Rafturi”, „Straturi”, „Neputință”), fie de infuziunile socialului precar și frustrant în experiențele individuale („6 ari”, „Purim”, „Tailandezul mic de statură”), fie de un trecut traumatizant de ale cărui obsesii nu scapi nici măcar odată cu strămutarea într-un spațiu ce garantează siguranța: „respirație grea// o simt tot mai aproape în spatele meu,/ mă chircesc toată, strâng geanta sub braț,/ aștept să mi se întâmple ceva/ «hi!» mă salută băiatul care trece alergând pe lângă mine,/ cu căști și zâmbet larg,/ în Londra, pe înserat, oamenii fac jogging,/ iar fricile mele ies la plimbare” („Sechele”).
Indiferent de tema pe care o abordează, poemele din „Sârme” impresionează în primul rând prin vizualismul imaginilor, aceasta fiind, cred, nota distinctivă a poeziei Andei Vahnovan. Amintirile par să fie reconstituite conform legilor cinematografice, trecutul se recompune sub forma unor scurtmetraje, imaginile organizându-se ca într-un scenariu pentru a evoca, întâi, viața de zi cu zi a locatarilor unui cămin pentru artiști și profesori de la Institutul de Arte („Pianul”), apoi, diversitatea impresionantă a metropolei occidentale („Spectacolul străzii”). În consecință, amintirea e la fel de vie ca trăirea imediată, filmul memoriei e la fel de răvășitor ca filmul prezentului.
Anda Vahnovan reușește să creeze imagini vizuale absolut convingătoare sau să schimbe cu multă naturalețe registrele stilistice pentru a reprezenta stări, sentimente, atitudini, situații greu definibile. Astfel, moartea își găsește materializare în ochii însticloșați ai tatălui: „pupila-i devenise opacă,/ privirea decolorată/ ochii – de sticlă mată// hău” („Hău”).
Pe de altă parte, așteptarea morții (un motiv reluat în mai multe poeme) este definită când prin clișee ale limbajului juridic-administrativ („mai rău decât moartea,/ chinul/ că nu vine la adresa indicată, cu post codul greșit,/ să nu afle nimeni/ că este așteptată”, „Fericirea în franciză”), când prin oralitatea proprie narațiunii populare („și Baba îmi zicea să nu mă tem de moarte,/ ea oricum vine,/ că ți-e frică sau că o ignori,/ să îți fie groază când se face a te uita,/ iar tu o chemi seară de seară./ simțea baba ce blestem o păștea:/ stătea pe patul de lemn,/ pe care niciodată nu am putut dormi de altfel,/ îl striga pe Ionică,/ singurul ei soț plecat în război pe când ea împlinise doar 35,/ și care nu s-a mai întors./ iar văduva îl aștepta/ după 61 de ani de singurătate/ și două fiice înmormântate// «Ionică, vino! Vino, Ionică!»”, „Văduva”).
Alteori, din aceeași nevoie de a defini cât mai exact și convingător unele realități și a sugera stările provocate de acestea, este practicată fie metafora naivă („și dacă într-o noapte Dumnezeu va tresări în vis/ și va zgudui cuștile/ în care dormim stivuiți unul peste altul ca într-un depozit,// vom fi striviți cu toții?”, „Hora de betoane”), fie metonimia cu subtext ironic („pe lângă noi treceau autobuzele grele de patriotism”, „Podul de flori”), fie structurile antinomice ce augmentează comicul („«Moș Gerilă!» am strigat noi, copiii/ apoi ne-am corectat – «Moș Crăciun!»”, „Actrița”). Toate aceste imagini sunt indicii ale maturității autoarei și ale unei sensibilități rafinate.
Claudiu Komartin definea cartea de debut a Andei Vahnovan drept un „într-un volum de poezie narativă matur și plin de vitalitate, șir de povești retrăite și mărturisite cu inteligență și umor și memorie euforică”, găsindu-le loc „Sârme”-lor „între cărțile din ultimii ani semnate de Tatiana Țîbuleac (parcă mai ales «Grădina de sticlă») și Diana Iepure («În rest, viața e frumoasă»)”.
Într-adevăr, Anda Vahnovan adună în această carte „povești” trăite la marginea Imperiului Sovietic aflat în agonie, „povești” ale tranziției, dar și experiențe, nu mai puțin traumatizante, ale adaptării la alte spații sau ale confruntării cu provocările vârstei. Odată consumate aceste istorii, mă întreb în ce direcție i se va îndrepta poezia. Oricare va fi aceasta, sunt sigură că Anda Vahnovan nu va dezamăgi. Pentru că stăpânește cu fermitate uneltele.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
Vă recomandăm să citiți și:
RAFTUL CU DEBUTURI: Lumea între pixeli și subatomi
