În fiecare an, pe 13 ale lunii mai, sărbătorirăm… “Dorul”. Nu știu voi cum îl veți marca, dar eu anul acesta n-am uitat de el și iată că scriu despre el în avans cu o zi, căci weekend fiind, mâine îmi voi lua o pauză de scris lăsând timp de trăit.
În anii trecuți am mai uitat de ziua lui, a dorului, așa cum cu siguranță am mai uitat de multe altele ce ar fi meritat amintite…. Nu știu cum fac, dar în ultima vreme uit de lucruri ce-mi pare că ar trebui să conteze, de oameni care ar merita mai multă atenție. Am însă pare-se atenție, chiar distributivă de multe ori, pentru multele evenimente gălăgioase, pentru destul de mulți oameni care știu să se facă vizibili. Din nefericire…
E ca într-o clasă în care sunt foarte mulți elevi. Și tu, profesorul, te străduiești să-i asculți și să-i faci să înțeleagă pe toți. Dar vrei – nu vrei, îi bagi mai mult în seamă pe cei care-și flutură mâna deranjant lângă ochii tăi, dorindu-și să fie numiți sau pe cei care se remarcă prin neatenție sau alte preocupări decât cele pe care ți-ai dorit să le aibă. Cei care sunt disciplinați, modești, se anunță așa cum au învățat că e politicos, nu ies în primul rând. Și sunt mai greu de băgat în seamă. Și deși îi știi și-ți propui în fiecare dimineață să le acorzi astăzi mai multă atenție lor, te îndrepți tot spre cei care-ți răpesc atenția în diverse moduri mai puțin ortodoxe… Cam așa e și cu dorul. Și sărbătoarea lui. Știu că e acolo, în banca lui mereu, că nu absentează nici când mi-aș dori să o facă.
Și-mi propun să mă ocup și de el într-o zi mai cu dăruire. Măcar de ziua lui. Și tot nu o fac. Deși aș face în felul acesta mai mult și pentru mine, nu-i așa?
Bun, bun… Dar care e tâlcul celor zise? Sau ce e de învățat de aici?… Că e bine să-i învățăm pe cei mici să fie cât mai îndrăzneți și vocali pentru a fi băgați în seamă? Că trebuie să lupte, indiferent de mijloace pentru ca să se remarce? Sau că e mai bine să stea în banca lor, așteptând să vină o zi ce să le fie dedicată, așa cum se întâmplă și cu dorul… A stat el ce a stat cuminte în banca lui, dar se găsiră în cele din urmă unii, care să-i acorde atenția cuvenită, dedicându-i o zi internațională.
Răspunsul e personalizat. În funcție de caracteristicile fiecăruia. Cui îi place să stea în primul rând, să o facă. Cui îi este bine în planul secund, să fie lăsat să stea acolo. Important este să se simtă confortabil. Și indiferent de pe ce poziție, să meargă înainte. Pentru că va veni cu siguranță ziua în care va străluci și el. Ca și cu dorul. Deși vor fi și unii care nu îi vor remarca nici atunci. Dar nu-i bai! Totul se poate repara într-o bună zi, cu o doză sau mai multe de educație.
prof. Maria Adriana Nichitean
