Zilele trecute a circulat pe rețelele sociale un articol foarte apreciat de unii, în care îndemnul principal era ca partenerii educaționali să fie așezați la locul lor „Părintele să fie părinte, elevul să fie elev, iar profesorul să fie profesor.”
Citindu-l, în primă instanță m-am întrebat dacă autoarea articolului și-a propus să-l parafrazeze pe Creangă care îndemna atât de frumos să lăsăm copiii să se joace, popii să cânte și caii să tragă la căruță… Adică fiecare să facă ce știe mai bine. Și sincer, mi-a plăcut inițial îndemnul. Dar plăcutul mi-a trecut când am realizat din explicațiile care au urmat, ce voia să spună de fapt autoarea lui: „dacă fiecare profesor poate fi părinte sau elev, nu fiecare părinte sau elev poate fi profesor. Dacă ar fi așa am putea desființa școala…” Adică nu era despre a încerca fiecare să facă ce și cum știe mai bine în dreptul lui și al parteneriatul acesta mult trâmbițat școală-familie-comunitate, ci despre supremația profesorului, care „poate” fi ce își dorește…
În ciuda faptului că sunt profesor, nu mi-a picat deloc bine „super-puterea” aceasta pusă în dreptul cadrului didactic și minimizarea a ceea ce poate fi rolul unui părinte sau al unui elev, responsabili amândoi, în stabilirea unei strategii coerente a procesului instructiv educativ. Și nu mi-a picat deloc bine nici reducerea părinților la „Gigel, Fifi sau tanti Lenuța care vinde parfumuri contrafăcute” care doresc „să dirijeze procesul instructiv – educativ”.
Astfel de ieșiri, ale unora care le știu pe toate și sunt nemulțumiți că nu mai stau pe un piedestal din simplu motiv că se numesc „profesori”, nu sunt deloc sănătoase și nici singulare. Și din păcate aparțin celor care de prea multe ori știu prea puțin. Prea puțin despre a fi părinte, prea puțin despre a fi elev, prea puțin despre a fi profesor…
Pentru că un profesor veritabil își alege această profesie nu pentru că e locul de unde poate să aibă tot timpul dreptate, de unde poate fi singurul care îi evaluează pe ceilalți, singurul care își poate permite să nu știe răspunsul la o întrebare, singurul care printr-o notă de 3 poate face ca un copil să nu promoveze clasa. Și-a ales această profesie dintr-o sumedenie de motive, dar nicidecum pentru că poate fi știutorul tuturor…
Revin însă la îndemnul inițial al articolului citat, care îl punea pe fiecare la locul lui și pe profesor peste toți și nu mă pot abține să nu amintesc un alt citat, de data aceasta al prietenului lui Creangă, Eminescu, care spunea: „Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat.”
Așa că, până ce lucrurile se vor mai așeza nițel în învățământul românesc și școala va fi școală, eu zic că bine ar fi ca profesorii să fie profesori, adică oameni și nu supra-oameni atoateștiutori și irepetabili. Și oameni adevărați fiind, să mă pot înclina în fața lor.
prof. Maria Adriana Nichitean
