De curând un prieten mi-a trimis un fotoreportaj cu imagini surprinse de James Mollison (foto), un fotograf preocupat de a imortaliza diferențe și asemănări în spațiul universal al copilăriei. Imaginile cu pricina sunt surprinse în spații destinate relaxării, în pauzele de la școală. Sunt surprinse în diferite colțuri ale lumii: din Bhutan până în Israel, Japonia sau Marea Britanie.
Diversitatea spațiilor în care elevii își petrec timpul în pauzele școlare e firească. Datorată diferențelor culturale și inegalităților economice.
În Tokyo spațiile în aer liber, impecabil de curate, par perfect aseptice.
Pe cât de curate sunt aceste locații, pe atât de prăfuite sunt cele în care chipuri la fel de prăfuite de copii, se joacă în Nairobi, Kenya.
Mănăstirile în care se joacă micuții în robe roșii din Bhutan au spații perfect delimitate de pietre albe ce ai spune că îi îndeamnă în fiecare minut la meditație.
Bătrâna Anglie nu-ți rezervă surprize, clădirile gotice înconjurând curtea școlii cu umbre sobre, în perfect acord cu uniformele elevilor de aici.
Împrejurimile școlilor din Norvegia sunt spații printre copacii crescuți pe dealuri mai mici sau mai mari, pe care nimeni nu s-a obosit să le alinieze. Căci par locuri ideale în care să te joci de-a “v-ați-ascunselea” sau să descoperi minunile naturii.
Descrierile ar putea continua, dar vă invit pe dumneavoastră să treceți imaginile prin filtrul personal, dând o căutare pe net „cum arată curtea școlii”. Iar la finalul vizionării lor, cu siguranță veți concluziona că indiferent de locul în care se joacă micuții surprinși în fotografii, există ceva comun. Bucuria jocului. Căci acesta este elementul ce îi unește pe toți cei mici, indiferent de culoarea pielii sau de luxul în care trăiesc și învață.
Și mă gândeam că asemenea tuturor copiilor din fotografii sunt și școlarii noștri. Dornici de a se juca, oriunde s-ar afla. Pe de altă parte mă întrebam ce ar fi surprins fotograful dacă ar fi mers într-o pauză școlară în majoritatea școlilor de pe la noi. Cred că liniștea. Sau eventualul murmur ce ar fi răzbătut printre pereții sau ferestrele școlilor. Căci ai noștri învățăcei au regulamente stricte ce le interzic ieșirea pe ușa școlii până la finalizarea orelor de curs. Joaca este posibilă doar pe holurile umbroase în care ce-i drept, cimentul de pe jos, se poate transforma uneori în lunecuș. Asta dacă nu ai ghinionul de a fi surprins de privirea aspră a profesorului de serviciu care-ți reamintește că nu ai voie să alergi pe holuri, așa cum nu ai voie să alergi nici în clasă, în timpul pauzelor.
Nu ai voie să strigi de bucurie, de supărare sau de uimire. Căci nu ești în pădure. Nici măcar în curtea școlii. Așa că îți rămâne să strigi în gând, și n-ar fi rău să te joci tot în gând…
Cum spuneam. Problemă de inegalitate: în cultură, în economie și mentalitate. Și probabil mai multă nevoie de educație, aici, pe la noi… în doze.
prof. Maria Adriana Nichitean
