DDE (Doza de educație) – Și dacă tot am fost provocată să-mi dau cu părerea despre cărțile pentru copii în care se dau rețete despre cum să te comporți la școală, acasă sau cu prietenii într-un limbaj colorat, am să mai spun și astăzi vreo două, din amintirile din vremea când îmi petreceam timpul zilnic la școală cu cei mai mici din bănci… Asta și pentru că iar începe școala, mai repede decât au sperat mulți și iar vom auzi plângeri ale unora dintre profesori și părinți că cei mici nu citesc și laude ale altora că cei mici au citit colecția întreagă de jurnale sau însemnări ale unui puști sau ale unei puștoaice.
Una dintre amintiri e legată chiar de lectura cu care s-a lăudat în urmă cu vreo șase ani un elev isteț de-al meu. Recunosc că nu citisem cartea drept care nu puteam să-mi dau cu părerea la momentul veștii. Dar cumincioară, am achiziționat-o și eu, nu de alta, dar nu pot nici să recomand lectura sau necitirea unei cărți dacă nu știu cum stă treaba cu ea. M-am lămurit la prima răsfoire că în carte sunt mult mai multe desene decât cuvinte. Nu e de colorat ce-i drept, dar nici de citit prea mult nu e. Apoi, începând să lecturez, m-am bucurat că sunt mai puține cuvinte, pentru că cele scrise, clar, nu aduceau nimic în plus în cunoștințele sau imaginația cititorului. Dimpotrivă, luau nițel din buna cuviință și mai știrbeau din regulile care mi se păreau de bun simț pentru conviețuire. Nici zâmbetul nu mi l-au stârnit, ci doar gândul că unei minți necoapte i-ar putea naște ceva idei mai puțin ortodoxe mai mult decât năstrușnice…
Ulterior m-am întâlnit cu mama proaspătului fan al lecturii. Am adus în discuție titlul cărții și mama m-a anunțat bucuroasă că i-a cumpărat toată colecția, căci ce altceva și-ar putea dori un părinte decât să-și vadă copilul cu cartea în mână. Am întrebat-o dacă a răsfoit-o nițel. Răspunsul a fost că s-a mulțumit cu imaginea de împătimit al lecturii și apoi cu recenzia făcută de puștiul familiei, destul de scurtă, dar care vădea o carte amuzantă și captivantă. Am îndrumat-o să-și facă timp de lectură completă, asigurând-o că-i va lua puțin timp să ajungă la ultima pagină…
Uneori ne dorim atât de mult ca cel mic să citească, încât nu ne interesează la fel de mult ce citește. E drept că ne-am dori ca lectura să-i îmbogățească vocabularul, să-i lase imaginația să zburde prin ținuturi fantastice și frumoase, care să-i stârnească puțin curiozitatea, să-l facă să-și dorească să fie mai bun, precum eroul cărții. Problema e că acest tip de cărți nu oferă cititorului nimic din toate astea. Nimic. E doar un exercițiu de citire. Și doar cu puțin noroc, dacă cel mic a primit educația potrivită acasă și la școală, se va amuza și nu va imita comportamente deloc demne de Feții – Frumoși și Ilenele Cosânzene cu care am crescut noi.
Așa că… grijă mare! Măcar să nu fim noi, părinții, finanțatorii unor pseudo-cărți și să ne amăgim că cel mic crește atunci când le ține în mână.
ACEEAȘI RUBRICĂ:
Doza de educație: Cum să îl fac să nu citească
