full screen background image

Poeţi contemporani cu Eminescu: Aron Densușianu: detractor faimos, poet mediocru

Aron Densușianu a fost unul dintre primii critici literari români de profesie, dar și unul dintre primii detractori ai lui Eminescu. Activitatea sa literară datează, cum consemnează Vasile Gr. Pop în Conspect asupra literaturei române și literaților ei de la început până astăzi în ordine cronologică (1875-1876), „de pe la anul 1858, când pentru prima oară-l vedem apărând în publicitate, prin niște poezii patriotice, publicate în «Foaia pentru minte, inimă și literatură» din Brașov. De atunci încoace Aron Densușianu a fost unul din cei mai activi colaboratori a ziarelor de peste Carpați. Cu deosebire ziarul «Aurora română» și mai târziu «Familia» sunt bogate de scrierile lui”. Și-a mai publicat textele critice și poeziile în „Albina”, „Columna lui Traian”, „Federațiunea”, „Orientul latin”, „Revista critică-literară” și alte publicații ale timpului, câștigându-și „o reputație incontestabilă”, după același Vasile Gr. Pop, „ca prozaist și deosebit ca critic”. S-a discreditat însă spre sfârșitul vieții, atunci când a publicat (în „Revista critică-literară” din 1894, primele două părți, și 1896, partea a treia)articolul Literatură bolnavă, în care interpretează lirica lui Mihai Eminescu drept expresie confuză a unui spirit dezechilibrat, fapt care a dus la compromiterea definitivă a sa ca istoric și critic literar. A.D. Xenopol este unul dintre puținii contemporani care îi prețuiește activitatea: „Cu Aron Densușianu s-a stins unul din elementele cele mai destoinice ale învățământului superior… Pe lângă eminentele sale însușiri de profesor, Densușianu era și un caracter… Adusese din țara lui de baștină și o învăpăiată iubire de țară și neam, care-l punea în fruntea tuturor manifestărilor naționale”. Aron Densușianu a fost angajat într-o polemică dură cu Titu Maiorescu și gruparea junimistă de prin 1868, când începe să-și publice articolele în „Federațiunea”. În 1885, îi apare Istoria limbei și literaturei române, criticată sever de Titu Maiorescu în articolul În lături!, publicat în 1886. „Dar are d. Densușanu însuși simțimântul limbei proprii românești, nu celei îngroșate de maghiarisme și germanisme? Are cel puțin simțimântul celei mai elementare conveniențe stilistice?” se întreabă Maiorescu, supărat de observația nedreaptă a lui Densușianu cu privire la „enormele greșeli gramaticale și sintactice”, „limba împestrițată, cuvintele străine și ordinare” din poeziile lui Alecsandri. Atunci când se referă la poeții junimiști, Aron Densușianu este extrem de caustic: „…acești nefericiți ai moliciunii, ai sibaritismului, care au avut cutezarea a se afișa ca singuri regeneratori […] sunt sătui de lume, desmădulați de osteneală, sărbeziți și smochiniți, încât privesc la iubitele lor «cu un rece ochi de mort». Nici urmă de iubire verde, sănătoasă, viguroasă, care să te înalțe în o lume, nu de ființe moarte, împietrite, în care vii sunt numai ghearele, viclenia și dezgustul, ci din contră în o lume plină de viață, unde învie și lucrurile moarte, unde fiecare trăiește zece vieți de-odată, atâta putere, atâta plăcere, bucurie și vigurozitate simte în sine chiar și în momente grele de dezamăgire” (Cercetări literare, 1887). Vehemența sa atinge însă apogeul în studiul Literatura bolnavă, text despre care G. Călinescu afirmă că emite „cele mai veninoase dobitocii” despre Eminescu. Densușianu adoptă, de fapt, o retorică a calomniei. El speculează accidentele biografice – boala psihică ereditară, dar și „viața neregulata, uz de narcotice, tutun, abuz de cafea” –, punând nu atât un diagnostic literar, cât unul medical. Într-un studiu intitulat O victimă a corectitudinii politice (ante litteram): Aron Densuşianu, Pompiliu Crăciunescu evidențiază continuitatea dintre ideile formulate de Densușianu la adresa junimiștilor și cele referitoare la Eminescu: „Dar ce face Aron Densușianu? În esență, el dezvoltă tezele anterioare despre literatura junimistă, procedând mai întâi la o «diagnoză individuală» a celui mai proeminent reprezentant al ei, Mihai Eminescu, pentru ca ulterior să recalibreze problematica maladiei la nivelul «noii direcții», extrapolând-o, în fine, la scara literaturilor moderne, «decadente», constată autorul, prin cultivarea pesimismului, a obscurului, misterului, obscenului etc. Etalonul rămâne însă Eminescu /…/ Având o ereditate încărcată, consideră Aron Densușianu, și o viață dezordonată, poetul scrie piese «lipsite cu desăvârșire de legătură internă». Călin e «un nume ce se dă la gușați», Luceafărul «este o bâiguială, nu se poate mai isterică», strofele din Și dacă… sunt «curate absurdități», iar trăsătura etică dominantă e «un amor sexual brut»; spicuind fragmente din poezia erotică eminesciană, autorul afirmă: «Va să zică amorul și femeia nu prezintă alte calități decât – carnea. Te mai afli oare aici în templul muzelor, ori în bordel? […] Ceea ce completează tabloul spăimântător este următorul fapt. Și atunci când se decidea să se apuce de o scriere mai înaltă, mai mare, sau de vreo traducere, totdeauna s-a oprit asupra unor cadavre și pestilențe ale amorului – la Dalila și la Lais!»Pericolul creației în cauză îl reprezintă influența, sau, cu un termen utilizat deja în mai multe rânduri de către Aron Densușianu, «desmădularea» unei bune părți a tinerei generații: «Desfrâul libidinos la noi l-a cultivat Eminescu, cel dintâi poet la noi bolnav și dezechilibrat. Poeziile lui, în general libidinoase, sărace în idei, lipsite de ordine șilegătură internă, au sedus ușor imaginațiunile crude și needucate, și tot atât de ușor s-au putut și imita, neavând imitatorul trebuință de alte idei decât de câteva fraze de iubire și de durere»”. Este continuat, în acest fel, demersul denigrator la adresa poetului inițiat de Alexandru Grama prin Mihai Eminescu. Studiu critic, publicat la Blaj în 1891. Această interpretare malefică însă „i-a procurat autorului său oprobriul constant al posterității” (Pompiliu Crăciunescu). Ca poet, Aron Densușianu, atât de pretențios față de poezia altora, „nu s-a rădicat mai presus de nivelul mediocrității” (Vasile Gr. Pop). El a fost, remarcă Leon Volovici înDicționarul literaturii române de la origini până la 1900, „fecund, foarte cult, însă lipsit de talent. A scris poezii nenumărate, din tinerețe până la sfârșitul vieții, o parte adunate în volumele Hore oțelite (1892) și Valea vieții (1892). În tradiția literară a Ardealuluiși având ca model pe A. Mureșanu, a compus multe versuri patriotice și sociale sau numai legate de anumite evenimente politice  și naționale. Fără valoare sunt și poeziile de dragoste, manieriste, înecate într-o retorică sentimentală”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”     VOCEA UNUI TÂNĂR (fragment)…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza