Pe Gheorghe Tăutu, Mihai Eminescu l-a citit, probabil, adolescent fiind, în Lepturariul lui Aron Pumnul. Profesorul de la Cernăuți îl includea în tomul IV (partea 2, din 1865) al îndrumarului său de lectură cu poemele Românul, Arcașul, Țara mea, Apoi nu-s civilizat?, Dorul meu, încadrându-i poezia, spre finalul medalionului biobibliografic pe care i-l face, în specia satirei: „El avu din fire aplecare spre poezie, în urmarea astei aplecări fu întărit mai ales prin sfatul poetului Dumitru Gusti și Iacob Mureșanul. Împrejurările vieții îi hotărâră și fără voia lui felul poeziei, adică satira, căreia îi dă un fel de mângâiere pentru nedreptățile suferite. Născut la Botoșani, pe 17 iulie 2023, Gheorghe Tăutu se trage dintr-o familie boierească. Este, se pare, urmașul lui Ioan Tăutu, logofăt trimis – amintește Aron Pumnul în prezentarea pe care i-o face în Lepturariu – „de către Domnul Moldaviei, Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare, la Sultanul turcesc, ca sol, ca să încheie întâiul tratat între Turci și Românii Moldavi” și cel dintâi moldovean care a băut cafea. Despre el relatează Ion Neculce în O samă de cuvinte: „După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și așè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i cibotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Și au încept a închina: «Să trăiască împăratul și viziriul!». Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură”. Primele patru clase Gheorghe Tăutu le-a făcut în Botoșani, apoi, rămas orfan de tată, s-a ocupat de administrarea moșiei. A fost copist la Departamentul Dreptății din Iași. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848, publicându-și articolele politice în periodicele: „Almanah pentru români”, „Buciumul”, „Dacia”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Ghimpele”, „Steaua”, „Timpul”. Mai târziu, a părăsit locurile natale și s-a stabilit la Târgu Frumos, județul Iași, unde și-a cumpărat o moșie, împărțindu-și timpul între agricultură și preocupări literare. În Conspect asupra literaturei române și literaților de la început și până astăzi, în ordine cronologică, Vasile Gr. Pop constata, în 1875-1876 (anii când au fost publicate cele două volume ale lucrării), că Gheorghe Tăutu „trăiește și astăzi când în Iași, când într-un sat lângă Târgu-Frumos, scriind necontenit”. S-a stins din viață pe 8 august 1885, la Târgu Frumos. Creația literară a lui Gheorghe Tăutu cuprinde fabule, epistole, piese dramatice istorice, comedii, poezii. În 1863, C.D. Aricescu îl numea „Béranger al românilor”, pentru revolta față de nedreptățile sociale și critica moravurilor, prezentă în toată opera sa. A publicat volumele de versuri: Poezii (1862); Brândușe române (1868); Secretu pentru sexu frumos (1869); Rarișa sau Cerdacul lui Ferent (1869); Poezii. Epistole (1871); Odagiul și Rândașul grădinei primăriei (1872); Odagiul socru sau Vasilică dragul tatei (1873). Toate poeziile sale, scria Vasile Gr. Pop în Conspect…, „sunt vesele, spirituale și pline de natural. În ele ne arată pe omul care cântă pentru că e născut a cânta. Limba sa, în care a scris toate cărțile sale, este o limbă ușoară, populară. Rima și cadența versurilor e destul de regulată”. Primul volum de versuri al lui Gheorghe Tăutu, Poezii (1862), „exprimă explicit atitudinea sa față de evenimentele sociale ale timpului”. De exemplu, poezia Românul, „definiție metaforică a patriotului, nu este, în fond, decât o emfatică înșiruire de principii politice”, observă Constantin Teodorovici în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, subliniind totodată că „în același spirit, entuziast și grandilocvent, sunt și celelalte versuri, spre sfârșitul volumului predominând tonul satiric sau indignat al celui care sperase în mari prefaceri. /…/ Doar două poezii (Țara mea și Primăvara) conțin, în ciuda lexicului artificializat și banal, o undă de autenticitate lirică, sugerată de cadența vie, de arhitectura simetrică și simplitatea naturală a sentimentelor”. Mai târziu, volumul Brândușe române (1868) „aduce o înnoire în tematica autorului. /…/ Gheorghe Tăutu versifică diverse motive din cronici, prezentând însă faptele și personajele istorice într-un mod teatral, ridicol și fals. Totodată, poetul șarjează violent aspectele sociale negative ale vremii sale” (Dicționarul…). Chiar dacă a scris mult, ca poet, Gheorghe Tăutu nu a reușit să se manifeste decât ca un talent modest. De fapt, este un autor care „trebuie consemnat mai mult pentru ampla sa prezență în viața literară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea” (Dicționarul…), valoarea estetică a cărților pe care le-a publicat fiind destul de redusă. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu îl include printre poeții minori ai epocii, făcându-i următoarea caracterizare: „Cunoscut claselor prin onestele versuri patriotice («Ș-oricât timp român voi fi,/ Nu mă tem că voi pieri!»), Gh. Tăutu (1823-1885) cultivă și el «cântecul», imitat după Béranger, jucat, cântat, plin de aluzii azi stinse, și micul spectacol satirico-muzical, după pilda lui Alecsandri, ca Odagiul socru sau Vasilica dragul tatei”. Temutul critic e totuși generos cu Gheorghe Tăutu. În același paragraf, despre un alt minor, scrie o singură propoziție, scurtă și fără vreo șansă de reabilitare: „Fabulistul Costache V. Carp (1828-1880) e fără nici un merit”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” ROMÂNUL Veacuri triste,-ntunecoase Peste capu-mi au trecut, Cu mii hoarde furioase Prea adese m-am bătut. Dar nici timpurile rele Nici Vandalul cel păgân N-au curmat zilele mele, Căci am fost oricând Român; Și-oricât timp Român voi fi, Nu mă tem că voi pieri. […] Când la coapse eu am pala, Și toporul mi-i în mâini, Pierd curajul și-ndrăzneala Ne-mpăcații cruzi păgâni. Azi chiar, când arma-mi lipsește, Ei de mine se-nspăimânt, De aceea vocea-mi le rostește: Că al Romei copil sunt! Și-oricât timp român voi fi, Nu mă tem că voi pieri! Cât Carpații înalți falni România vor umbri, Cât Siretul și-Oltul pașnic Sânul ei vor răcori, Atâta sub mândrul soare Și eu viață voi avea, Iubind însă cu ardoare Neamul meu și țara mea. Și-oricât timp român voi fi, Nu mă tem că voi pieri!…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Gheorghe Tăutu, un talent modest
Articolul anteriorCa să poată crește frumos
Articolul următorPeste 8.000 cereri pentru acordarea tichetelor sociale destinate preșcolarilor și elevilor de până la clasa a 8 -a
