Cu Dimitrie Bolintineanu, susține Mihai Zamfir în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române,„întâlnim pentru prima oară la noi poezia în stare pură. Dacă până la el pașoptiștii români integraseră arta versurilor în entități non-culturale, considerând-o mijloc de a atinge valori sociale, politice, umanitare etc., odată cu Bolintineanu ea se dispensează de pretexte non-poetice și ajunge valoare în sine”. Și prin dimensiunile operei sale, autorul căruia Mihai Eminescu îi consacră strofa a șasea din Epigoniise manifestă ca un poet în stare pură: dacă ceilalți poeți pașoptiști (Alexandrescu, Bolliac, C.A. Rosetti, Heliade Rădulescu) au creat puține poezii, de obicei, în tinerețe, Bolintineanu „a scris intens, în ritm susținut, versificând așa cum respira”. Viața i-a fost plină de zbucium, precum sunt cele mai multe dintre poemele sale. Orfan de ambii părinți încă din copilărie, este crescut de rude, având de timpuriu și diferite slujbe funcționărești: copist (1841), secretar (1843), pitar (1844). În 1845, pleacă la Paris, cu o bursă din partea Asociației literare de la București. În 1848 se întoarce în țară, unde conduce revista „Poporul suveran”, împreună cu Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac. După revoluție, este exilat și se duce întâi în Transilvania, apoi la Constantinopol și Paris. Călătorește în Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, întorcându-se în țară abia în 1859. Se implică în lupta pentru Unire, ocupând funcții înalte (ministru de externe, ministru al educației). După abdicarea lui Cuza însă, ducând un stil boem de viață, ajunge în mizerie. Bolnav, se stinge pe 20 august 1872. Dimitrie Bolintineanu a debutat cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată în 1842 în „Curierul de ambe sexe”. Poemul era însoțit de o notă laudativă semnată de Ion Heliade Rădulescu: „Câți cunosc frumusețile poeziei, acea legănată și lină cadențare, acel repaos regulat al semistihului, acele espresii și asemănări răpitoare ce întineresc inima, câți, pe lângă acestea, după dreptate, mai cer și o limbă, de la poet, pot judica versurile d-lui Bolintineanu, acestui june necunoscut încă, ca floricela împresurată în mijlocul unei lese, îi salută talentul și a aștepta de la dânsul opere vrednice de un veac mai ferice”. Este, probabil, primul text critic în care se pune accentul pe melodicitatea versurilor lui Bolintineanu, aspect asupra căruia se vor aplecat ulterior majoritatea istoricilor literari. G. Călinescu, de exemplu, deși este destul de rezervat în aprecieri, remarcă ritmicitatea acestui poem, „o imitație foarte liberă după La jeune captive de André Chénier”, în care „în afară de o anume cadență retorică, remarcabilă pentru acea epocă de vorbire împiedicată și de solemnitate sentențioasă, nimic azi în această poezie, cel puțin lipsită de bombastic, nu mai mișcă”. Poezia O fată tânără pe patul morții va fi invocată, în 1870, în Epigonii („Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,/ Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –/ Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;/ Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,/ Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare/ Și astfel Bolintineanu începu cântecul său”), deși, probabil, lui Mihai Eminescu nu-i erau străine nici alte poeme ale lui Bolintineanu, pe care l-a putut citi încă din Lepturariul lui Aron Pumnul, acesta fiind inclus, în tomul IV, partea 1, din 1864, cu poeziile: Ce noapte la morminte, Cea din urmă noapte a lui Mihai cel mare, Proscrisul, Ferentarul, Mircea cel Mare și solii, Călătorul și sufletul, Ceaușul de vânători. Dimitrie Bolintineanu a practicat o multitudine de specii: cântece, idile, reverii, elegii, balade, ode, basme, epigrame, legende, satire, fabule, poeme epice, roman în versuri, epopee etc., iar începând cu 1847 a publicat cu regularitate culegeri de poezie, romane și memorialistică: Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu (1847); Poesii vechi și nouă (1855); Legende sau Basme naționale în versuri (1858); Manoil (roman; 1859); Nemesis (1861); Legende noui (1861); Elena. Roman original de datine politic și filosofic (1861); Călătorii la românii din Macedonia (1863); Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite (vol. I: Florile Bosforului. Legende istorice. Basme; vol. II: Macedonele. Reverii. Diverse; 1865); Florile Bosforului (1866); Eumenidele sau Satire politice (1866); Conrad (1868); Menadele (1870) ș.a. După Nicolae Manolescu, Florile Bosforului este „culegerea incontestabil cea mai rezistentă a lui Bolintineanu”. În „idilele exotice cu substrat tragic”, efectul poetic vine din „valorificarea sugestiei artistice a numelor proprii exotice și a unor cuvinte rare”, dar și din descrierile portretistice remarcabile, prin care personajele devin adevărate „obiecte de artă” (bunăoară, Esmé din poemul cu același titlu este „un bibelou, un tablou, o miniatură orientală”). Din Macedonele, G. Călinescu remarcă San-Marina, „o adevărată poezie a transhumanței, plină de sentimentul spațiului adânc, alpin și al distanțelor, de învălmășeală și procesiune, de sunete izolate și ecouri, având un punct de aglomerare și unul de solitudine, sugerând, în fine, admirabil mișcarea arhaică și automatismul societății ciobănești”. Prin interesul deosebit pentru sonoritatea textelor, Dimitrie Bolintineanu este pașoptistul care se apropie cel mai mult de Eminescu. Totodată, în poemele de proporții anticipă retorica eminesciană din Memento mori. În „romanul în versuri” Conrad, susține Mihai Zamfir, „ca și la Eminescu, suita pitorească de peisaje culturale, desfășurată în versuri ample, e acompaniată cu muzica de fond a unei filosofii funciar pesimiste”. Aceeași retorică eminesciană, determinată de interesul pentru timpul preistoric idealizat, va fi descoperită de Ion Negoițescu în poemul Edessa: „Dar dacă ruinele Târgoviștei îl inspirau pe linia lui Cârlova și a lui Grigore Alexandrescu, tot ruinele unui timp exotic îl atrag mai cu aprindere – și la Edessa anunță retorica lui Eminescu, în idealizarea trecutului”. În capitolul pe care îl dedică lui Bolintineanu în volumulScriitori moderni (intitulat grăitor Bolintineanu și sonurile poeziei moderne), Ion Negoițescu descoperă în poemele pașoptistului sonorități ale poeziei lui Macedonski, Arghezi, Adrian Maniu, Ion Barbu. Fie că se manifestă ca un autor „pre-Eminescu”, fie că anticipă sonoritățile poeziei moderniste, Dimitrie Bolintineanu, „poet în stare pură al generației pașoptiste”, „lărgește poezia până dincolo de limitele ei naturale: cu toate că a scris și roman, memorialistică de călătorie ori teatru, el a așternut abuziv vălul poeziei peste toate celelalte forme literare. Și a tratat de multe ori propria sa viață…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeţi contemporani cu Eminescu: Dimitrie Bolintineanu, „cel mai poet” dintre pașoptiști
Articolul anteriorDeclarația unică se completează şi se depune până la data de 25 mai
Articolul următorVIDEO | Nereguli descoperite la Școala Populară de Arte „Titel Popovici” din Iași
