În 1870, când Mihai Eminescu îl evoca în Epigonii, făcând trimitere la poemul Anul 1840 – „Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,/ Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării,/ Descifrând eternitatea din ruina unui an” –, Grigore Alexandrescu își încheiase de vreo zece anicariera literară și, retras din viața publică din cauza unei boli mintale, „se clătina, ca Hölderlin, între eroare și luciditate (se credea domnitorul României), murind destul de bătrân la 25 noiembrie 1885” (G. Călinescu). Până să-i apară însă primele semne ale bolii (în 1860), poetul și fabulistul a avut o activitate social-politică intensă. A fost elev în clasa de literatură de la școala franceză a lui J.A. Vaillant din București, unde l-a cunoscut pe Ion Ghica, cu care a devenit prieten pe viață. În timpul studiilor, îl cunoaște și pe Ion Heliade Rădulescu, la care va locui un timp și care îi va publica prima poezie, Miezul nopții, în „Curierul românesc”, pe 6 martie 1832. A fost ofițer, dar a demisionat în 1837, deținând ulterior diferite funcții: șef de masă la Registratura postelniciei, apoi serdar (1845); redactor al ziarului „Poporul suveran” (1848); director al Arhivelor statului (până în 1855); director al Eforiei Spitalelor (1856). În 1840, s-a aflat în detenție, timp de trei luni, acuzat de participare la complotul împotriva lui Ghica-Vodă. Cauza pedepsei a fost mai curând scrisul său caustic (apăruseră poemele Anul 1840 și Lebăda și puii corbului).În timpul vieții, a publicat mai multe volume: Poezii (1832); Fabule (1832); Meditații (1835); Poezii (1838); Fabule (1838); Poezii (1839); Memorial (ediție îngrijită de Alexandru Donici; 1842); Poezii (1842); Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847); Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863). Într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, Ion Ghica își evoca astfel bunul prieten: „Alexandrescu era născut în Târgoviște, în patria Văcăreștilor, a lui Eliad și a lui Cârlova. Zâna care a prezidat la nașterea lui l-a înzestrat cu îmbelșugare cu o mare memorie și cu darul armoniei. Poeziile lui se deosibesc prin mari calități de stil, de cugetare și de simțire, cari îl pun între fruntașii poeziei române.Meditațiile au un zbor înalt, care le ridică alături cu acele ale lui Lamartine.Satirele lui sunt înarmate cu împunsături de felul lui Boileau.Fabulele, cari formează o parte însemnată și originală din scrierile lui Alexandrescu, multe, precum Lebăda și puii corbului, Pădurea și toporul, Vulpea liberală și altele, le-ar fi subsemnat însuși La Fontaine. A zice de dânsul că a fost poet, și poet de un talent superior, nu este destul. El a fost un suflet mare și nobil, o inimă curată și generoasă, vesel și glumeț; îi plăcea societatea aleasă, și dacă câteodată căuta singurătatea, era mai mult ca o alinare la amărăciunile vieței, de aceea și scrierile lui dintr-acele momente respiră o stare de întristare melancolică a sufletului său. /…/ Generația veche a admirat cu iubire scrierile lui Alexandrescu. Le-a avut ca un catehism de virtute și de patriotism, și mulți poate că au pășit pe calea cea dreaptă de teamă să nu-și recunoască abaterile în vreo satiră sau vreo fabulă d-ale lui Alexandrescu. Tinerilor români ai generațiunii care se ridică le zic: «Fiți patrioți și modești ca Alexandrescu, și când voiți să știți cum se glorifică faptele cele mari, citiți odele și elegiile lui; când voiți să știți cum se râde de ambițioșii de rând și cum se biciuiește viciul, citiți satirele și fabulele lui Alexandrescu». Dotat cu un talent mare, el și-a iubit țara, s-a respectat pe sine și a lăsat în memoria noastră operele spiritului și ale inimei sale”. Viața acestui „poet emblematic al pașoptismului”, observă Mihai Zamfir în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, „acoperă o bună parte a secolului al XIX-lea (născut cândva în jurul lui 1810, s-a sfârșit în plină belle èpoque, în anii domniei regelui Carol I); prin datele personalității sale a fost însă mai degrabă om al secolului al XVIII-lea, al epocii Luminilor și al literaturii înțelese ca lux social. /…/ El a cultivat toată viața o literatură a amenității, care exaltă virtuțile socialului și ale dialogului. Cele mai originale poezii ale lui Alexandrescu aparțin genului numit cândva «didactic»: epistole închinate personalităților momentului și prietenilor, nenumărate poezii ocazionale, abundente dedicații pe albume, fabule (specie bazată la fabulistul nostru mai ales pe dialog), Satiră. Duhului meu, mica bijuterie-autoportret – toate atestă spiritul persistent al veacului Luminilor transpus în plin romantism”. În ce privește relația dintre poezia lui Mihai Eminescu și opera lui Grigore Alexandrescu, ar putea fi remarcate câteva elemente care îi apropie pe cei doi poeți. În lirica de meditație patriotică (poemul Umbra lui Mircea. La Cozia ș.a.), Grigore Alexandrescu practică versul pe care-l va prelua ulterior Eminescu în Scrisori (trohaic de 15/16 silabe cu cezură mediană). Meditațiile pe temă personală (Candela, Reveria) anticipă gravitatea elegiacă din marile poeme eminesciene. Poemele erotice, precum Prieteșugul și amorul, Mângâierea, amintesc de unele idile și egloge ale lui Eminescu. Realizând paralelismul între cei doi autori, Nicolae Manolescu remarcă, pe bună dreptate, că „nici un alt poet român nu este mai eminescian avant la lettre în acest mod esențial în care a izbutit să fie Alexandrescu”. UMBRA LUI MIRCEA. LA COZIA (fragment) Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate: Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mândre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă… pântre iarbă să strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirii; un mormânt se dezvelește, O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc… Iese… vine către țărmuri… stă… în preajma ei privește… Râul înapoi se trage… munții vârful își clătesc. /………………………………………./ Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lățește, La apus se adun norii, se întind ca un veșmânt; Peste unde și-n tărie întunerecul domnește; Tot e groază și tăcere… umbra intră în mormânt. Lumea e în așteptare… turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Și-ale valurilor mândre generații spumegate…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Grigore Alexandrescu, eminescianul avant la lettre
Articolul anteriorCoronavirus România: 6.136 de cazuri noi în ultimele 24 de ore
Articolul următorCirculaţie restricţionată pe Bulevardul 2 Grăniceri din Fălticeni
