Am vorbit săptămânile trecute despre perlele de la examenele de final de clasa a VIII-a, despre cele de final de a XII-a. Am făcut-o fără a pune vreo etichetă pe generațiile de absolvenți, căci știu că nu toți sunt producători de perle, așa cum nici noi adulții nu suntem cu toții culegători ai perlelor.
N-am apucat să vorbesc însă despre cei care au luat examenele cu 10. Unii ar putea spune că nu-i nicio pierdere, că a avut grijă presa să le afișeze numele pe toate paginile, pe toate site-urile, în liste mai lungi decât în anii trecuți, de parcă ar fi fost niște eroi. Aceeași presă care a uitat să aducă în discuție efortul uriaș al majorității, lipsită de pretenția de a fi “decaristă”. Care a uitat să glorifice elevul care a făcut poate efort înzecit să obțină notă de trecere, într-o perioadă în care profesorii le-au putut fi alături doar din dreptul calculatorului. Dar, lasă, că dacă nu a făcut-o presa, au făcut-o mulți alții, în postări sensibile, ce au mângâiat cu blândețe mediocritatea deținătorului de notă de trecere și nu neapărat efortul celui care a luat aproape zece. Au făcut-o în așa fel încât cei care au luat zece să simtă că sunt puțini și ciudați și de neînțeles.
N-am fost niciodată o elevă de zece. Nu știu dacă aș fi putut să fiu, dar știu că n-am depus vreodată efort prea mare în această direcție. Dacă la alte capitole mi s-a întâmplat destul de des să balansez în extreme, atunci când a venit vorba de învățat, am ales calea de mijloc, confortabilă, care mi-a lăsat timp și de prieteni, și de citit altceva decât lectura obligatorie și de pasiuni pentru oameni sau diverse activități. Așa că mi-e destul de greu să mă pun în pielea unui “decarist”. Încerc însă…
Și mă întreb dacă numele meu afișat într-o listă m-ar face, cum cred unii, să pocnesc în propria-mi piele de mândrie și să strig apoi și eu în gura mare ce valoroasă sunt… Cred că nu. Pentru că să obțin la toate examenele zece, nu a fost nici pentru a apărea pe liste publice, nici pentru a scoate limba la cei care nu au reușit aceeași performanță, nu e nici măcar pentru a stârni mândrie în pieptul părinților. E pentru că așa am ales eu, să învăț ca să știu, să învăț pentru a fi admisă la facultatea pe care o visez. Iar dacă n-am petrecut timp prea mult cu prietenii, a fost nu pentru că m-au legat părinții de scaun cu cartea în mână. Sunt suficient de inteligentă încât să pot fenta agilitatea părinților care vor să mă vadă tot timpul învățând. A fost deci alegerea mea asumată…
N-am fost “decaristă”, deci s-ar putea să nu-mi fi ieșit asumarea acestui rol prea bine. Dar sper să nu mă fi înșelat prea mult în credința mea că adolescenții de zece nu sunt niște ciudați care se lasă purtați de mână de părinți sau profesori. Ci viitori adulți care știu foarte bine ce-și doresc. Care fac alegeri proprii, asumându-și rolul de a nu fi ca cei care stau confortabil la mijloc.
Așa că mă înclin în fața lor, fără a-i nominaliza în liste seci, așa cum mă înclin în fața fiecărui om care se străduie să se autodepășească în fiecare zi, care luptă, care ține cu dinții de visul său.
