Vă mai amintiți de Mircea Miclea? Cu siguranță, cei mai mulți dintre profesori își amintesc că a fost Ministru al Educației și Cercetării în Guvernul Tăriceanu, timp de aproape un an, începând cu finalul lui 2004. Este unul dintre mulții miniștri pe care i-a avut Educația în ultimii 30 de ani. N-a plecat din minister cu coada între picioare, din câte îmi amintesc, ci acuzând subfinanțarea cronică a învățământului, căruia i se promiseseră mai mulți bani în campania electorală, ajungând însă să primească, apoi, chiar mai puțin.
Astăzi, Mircea Miclea este profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, psiholog preocupat de felul în care Științele cognitive ar trebui să fie punctul de plecare în organizarea sistemului de învățământ. Pe scurt, Științele cognitive sunt cele care ne oferă informații despre mintea și despre creierul oamenilor. Despre mintea și creierul copiilor noștri, care aparțin generației digitale. Diferite de ale noastre, ale adulților, cei care suntem „imigranți digitali”.
Expresia aceasta am regăsit-o la mai mulți universitari și-mi pare foarte sugestivă. Noi, părinții și profesorii care am crescut într-o lume fără gadgeturi și fără internet, chiar suntem imigranți în această lume. O lume pe care o blamăm, pe care o înțelegem prea puțin și în care ne chinuim să restricționăm accesul copiilor. Doar că acest lucru nu mai este posibil. În schimb, noi am putea să ne adaptăm noilor condiții și să încercăm să transmitem ce era mai bun în lumea noastră și tinerilor, folosindu-ne chiar de această lume digitală. Chiar dacă nu ne place prea mult. Altfel, riscăm ca picajul interesului pentru școală al copiilor să fie din ce în ce mai rapid.
Elevii de astăzi s-au obișnuit cu accesul rapid la informație. Fiecare își personalizează ritmul, ca în jocurile online cu care a crescut. Iar noi, profesorii, în cele mai multe cazuri, facem lucrurile ca acum 20 de ani. Proiectăm lecția care trebui să dureze atâtea minute, conținuturi care trebuie studiate în date precise, din luni precise. Avem planificări pe care le facem la început de an școlar și de care ne prindem cu dinții și nu le mai dăm drumul până în iunie. Dacă elevul o ia înaintea profesorului sau, dimpotrivă, rămâne în urma lui… problema elevului. Nu e atât de importantă calitatea achizițiilor lui, ci important este ca profesorul să se țină de planificarea inițială și să parcurgă toate conținuturile propuse. E precum în zicerea cu trecerea gâștii prin apă…
Și ne mai mirăm că elevul e mai interesat de jocul pe calculator de acasă, decât de teme sau de felul în care se predă la clasă.
Ne place sau nu, suntem imigranți în această lume digitală. Dacă vrem să mergem prin ea alături de elevii noștri, noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm. Căci șansa să-i scoatem din lumea în care s-au născut și au crescut e și mică și fără folos.
