full screen background image

23 octombrie – “Semiartiști”

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când gândesc spre profesia de educator, mă gândesc cu admirație, cu respect dar poate și cu mai puțină îngăduință. Privesc spre profesor ca spre un artist. Care, modelând minți și suflete, se dăruiește. Iar artiștii, nu-i așa?, sunt priviți de critici mai mult sau mai puțin cunoscători, căci se expun și-și expun și operele.

De ce privesc cu admirație? Pentru că cel care educă e cel care a ales într-un punct al existenței să fie persoana care-și împărtășește cu dărnicie știința.

De ce cu respect? Pentru că e persoana care și-a luat pe umeri responsabilitatea de a transforma pui de oameni, mai mici sau mai mari, știind că fiecare acțiune a sa, bună sau rea, lasă o urmă în cel pe care îl educă… și e mare lucru să poți marca frumos existența cuiva.
Rolul acesta major asumat al profesorului, îmi cere să-l privesc cât pot eu de obiectiv. Iar obiectivitatea aceasta nu mă lasă să fiu foarte îngăduitoare în multe privințe. Și tocmai din acest motiv povestirea unei întâmplări petrecute în școala fiicei unei prietene, m-a dezamăgit nițel. Pentru că este despre profesor și despre copiii ale căror minți le modelează.

Profesorul acesta, la început de ciclu de învățământ a făcut așa cum se face de obicei: a încercat să-și cunoască elevii. I-a testat, a văzut ce știe fiecare și ce poate. Nu știu dacă a făcut vreo listă cu lucrurile pe care unii le știu mai puțin bine și asupra cărora va trebui să se aplece mai mult pe parcursul anului. Dar știu că și-a împărțit elevii și a făcut trei liste: cu artiști, semiartiști, iar restul… nu știu exact ce etichetă le-o fi pus, dar era ceva de genul “muritori de rând”. Fiica prietenei mele a fost bucuroasă să afle că nu face parte din ultima categorie, ci din cea a >”semiartiștilor”. Și i-a spus mamei că la urma urmei nu e chiar atât de rău să fi “semiartist”, ci rău e că nu crede deloc că îi va mai plăcea disciplina cu pricina de acum încolo.

Povestea aceasta e fără nume de profesori, școli sau elevi, pentru că îmi doresc ca, cititind-o poate și profesori, să privească mai atent în ei. Și-apoi să se bucure că nu sunt “artistul de profesor” care pune etichete cu relaxare viitoarelor sale opere, elevii. Că nu sunt profesorul acela, pe care eu îl admiram și respectam pentru că modelează viitori adulți, dar nu o mai fac acum, pentru că nu-i pasă că tocmai a greșit de neiertat în creația lui viitoare. Din start i-a rupt o aripă. I-a spus că nu este foarte bun și nici nu-i va cere să fie mai bun, căci locul lui e la cei “semi”… adică pe jumătate. Și cu tristețe mi-am dat seama că, de fapt, face asta pentru că nu e așa cum îl credeam eu, artist pe de-a-ntregul…

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza