Deși au trecut vreo două zile de la sărbătoarea de 1 Decembrie, o întrebare a unui prieten îmi stăruie în minte… De ce să fiu mândru că sunt român?! Și de ce să-i mint și pe copii că aș fi mândru, tocmai azi, de 1 Decembrie?! Pentru că a ieșit multă lume în stradă la paradă?!… Aș fi mai mândru de ar ieși la fel de mulți când ne dovedim a fi bătaia de joc a politicienilor…
Hm… Le zice bine și prietenul meu, ce-i drept. Căci simt că ne place mai mereu să stăm cu capul plecat de teama sabiei. Și totuși… Mă-ntreb dacă ai noștri copii au mai multă nevoie să învețe despre nemulțumirea adulților când văd capete plecate sau despre posibila mândrie a originii de român.
Cred că dacă am vorbi mai des în căminul familiei despre campionii noștri din cercetare, inventică, sport și alte domenii, decât despre cei ce se pleacă după cum bate vântul, ar avea motive solide să își dorească și chiar să fie mândri că sunt români.
Nu văd cum aș putea spera un viitor mai bun pentru copilul meu, dacă nu i-aș vorbi despre fapte demne de mândrie. Căci el își poate dori să fie mai demn, mai îndrăzneț, mai performant, mai ales dacă îi ofer astfel de modele.
Dincolo de nemulțumirile noastre, reale de multe ori, copiii trebuie să vadă că încercăm, fiecare în parte, să facem acele lucruri de care putem fi mândri. Fapte mai mici sau mai mari. Iar dacă motivul de mândrie ar pleca de la fapta demnă făcută de fiecare dintre noi, am putea deveni un popor de oameni mândri că sunt români.
Cred asta! Și o spun mereu. Schimbarea nu trebuie să o așteptăm de sus în jos. De la politicieni, la oamenii de rând. Ci de jos în sus. De la fiecare om simplu. Căci noi, cei simpli, suntem mai mulți.
