Timpul zboară și așa cum era și firesc am mai crescut puțin. Din mamă de copil, am devenit mamă de adolescent. Numărul grijilor nu s-a schimbat. Doar conținutul lor a devenit diferit. Drept urmare, mă informez acum mai mult decât altădată despre provocările pe care le aduce adolescența, părinților.
Deși nu vreau să mă număr printre mamele exagerat de protectoare, nici printre cele dictatoare, mai mult decât altădată mă surprind urmărindu-i reacțiile în mediul de prieteni, colegi sau alături de adulți. Mă străduiesc să o fac de la distanță pentru că știu că, oricât aș vrea, nu pot să-i fiu umbră, să-l protejez mereu sau să-l cert, atunci când lucrurile nu funcționează cum mi-aș dori eu sau cum și-ar dori el.
Simt că influența mea asupra lui are o traiectorie descendentă și-mi spun că e firesc, cunoscut fiindu-mi faptul că adolescența aduce cu ea influența majoră a cercului de prieteni, dorința de popularitate printre cei de-un leat lui. Și știu că multe dintre opiniile mele îi par răsuflate, deși nu mi-o spune prea des. Nu-mi reprim însă niciodată dorința de a-l îmbrățișa cât de mult se poate, nici cea de a-i spune cât mai des despre binele și răul meu. Gândind că dacă aude, chiar dacă nu ascultă prea atent acum, vorbele mele spre binele lui se vor așeza inconștient undeva și vor fi sursă în momentele în care nu va mai găsi prea multe dintre răspunsuri la prietenii lui, adolescenți.
Mă privesc și îmi spun că semăn mult cu toate mamele din lumea oamenilor: îmi doresc un copil independent, dar care să mă asculte. E un paradox acesta… vrem copii independenți, pe propriile picioare, dar nu acceptăm, pe de altă parte, să nu ne mai asculte… Carevasăzică independență, dar tot în ascultare…
Mi-a rămas întipărită ideea unui articol citit cândva: în lumea animală, părinții sunt cei care își împing puii spre independență. Doar noi, oamenii, nu considerăm nicicând că au crescut suficient să-i împingem afară din cuib să zboare. Drept urmare, puii noștri își asumă singuri independența și pleacă, în drumul lor…
Mai este însă până la plecarea puiului meu. Și-ncerc, în fiecare etapă a vieții lui, să mă “upgradez” și eu, căci și pentru mine e nou totul.
Încercând să-l ajut, atunci când mi-o cere, și puțin chiar și atunci când nu o face, să țină balanța în echilibru cât mai mult posibil. De ajutor și doza de educație.
