Exercițiul de seism organizat în București mi-a trezit amintiri de când eram la catedră și se organizau exerciții de simulare a comportamentului în școală, în caz de seism. Exerciții utile, dar din păcate atât de rare, încât valoarea eficienței se apropie de zero.
Ultimul, mi-l aduc bine aminte. S-a întâmplat într-o zi ploioasă, cam așa: se anunță în școală, cu ceva vreme înainte, că va fi un astfel de exercițiu. Unii profesori strâmbă din nas, anticipând că vor pierde timp din predare, alții zâmbesc, gândind că va mai trece o oră lejer, din timpul de lucru.
Copiii ascultă cu interes puținele lucruri ce li se povestesc despre comportamentul în astfel de situații. Cu interes, pentru că este despre altceva decât analiză gramaticală sau teorema într-un triunghi isoscel. Profesorii mai conștiincioși le citesc informații de pe foița pe care au primit-o, pentru că nici ei nu știu mare lucru despre ce ar trebui să facă. Cei mai puțini conștiincioși improvizează și le zic elevilor doar că atunci când va suna soneria vor ieși afară. Unii dintre elevi sunt relaxați, alții cu ochii rotunzi a mirare și câțiva, mai sensibili, cu ochii în lacrimi. Pe cei din urmă profesorul încearcă să-i calmeze, spunându-le că e doar o simulare, ca într-un joc, în care nu sunt victime.
Se aude soneria școlii. Diferit de pauză, pentru că da, e exercițiu de alarmare. Copiii se uită unul la altul, își dau coate și așteaptă semnul profesorului. Profesorul privește gânditor pe geam. Plouă. Nu le poate spune elevilor să-și ia umbrela, dar n-ar fi rău ca cei mici să se îmbrace măcar, contra timp. De la 10 la 1 sunt îmbrăcați și încolonați în fața ușii. Privirea fugară spre ceas îi spune profesorului că până la sfârșitul exercițiului se termină și ora. Își ia și el haina în spate, catalogul sub braț, poșeta pe umăr și pornește alături de copii. Hărmălaie mare cauzată de bucuria întreruperii orei. Puștiul cu lacrimi în ochi e de mână cu profesorul, iar restul elevilor îi urmează. Afară plouă. După un moment de ezitare elevii sunt scoși în curtea interioară, dar înghesuiți în puținele spații ce i-ar putea feri de ploaie. Directorul iese în curte și, de sub streașina ce-l ferește de ploaie, spune că exercițiu s-a încheiat. Copiii sunt cu gura până la urechi, deși uzi, și au doar regretul că mai sunt încă 10 minute din ora pe care o sperau încheiată.
Și asta a fost tot. Fără analize ulterioare, fără concluzii și sfaturi de îmbunătățit comportamentul. Fără replici ale exercițiului de-a lungul aceluiași an, spre familiarizare mai bună cu el. Bifat însă pe hârtie și programat exercițiul pentru anul ce vine.
Exercițiu. Nu de matematică. În caz de seism. Dar ca și în cazul matematicii, fără aprofundare, rezultatul e zero. E drept că zero e unul dintre elementele mulțimii numerelor naturale, dar tot zero rămâne.
