Astăzi, mă gândeam să vorbim despre frică, despre teamă. Și mă-ntrebam dacă să intru în subiect, vorbind despre teama celor mai mulți dintre adulți de a-și spune unul altuia adevărul, dacă acesta provoacă neplăceri… sau vorbind despre teama pe care o resimt unii, după o vârstă, la gândul că nu vor mai putea să-și implinească nicicând visurile… sau vorbind pur și simplu despre fobii.
Pentru că există în jurul nostru nebănuit de mulți adulți ce au fobii. Și cum acestea s-au dezvoltat mult mai devreme, în perioada copilăriei, când fricile nu au fost tratate corespunzător, zic că n-ar fi rău să vorbim, în doza de astăzi, despre asta.
Specialiștii au împărțit fricile umane în cinci mari categorii. Nu are sens să vă fac lista lungă a lor, pentru a încerca să vi le regăsiți pe cele personale sau pe cele ale copiilor familiei. Căci nu e om căruia să nu-i fie frică de ceva. E chiar un lucru firesc și sănătos să ai un anume nivel al fricii. Frica e cea care ne ajută să ne ferim de pericole, să fim prudenți. Totul este însă ca frica să nu ne conducă viața. Iar asta se poate întâmpla atunci când nu o recunoaștem, drept urmare nu facem nimic să scăpăm de acest sentiment.
În cazul copiilor însă, lucrurile pot fi reglate cu ajutorul părinților și al specialiștilor, dacă se lucrează din timp la acest aspect. Pentru că, atunci când frica pe care o dezvoltă un copil e mult prea mare, nejustificată, și e însoțită de o stare de anxietate, există riscul unei fobii. Ceea ce-i poate afecta întreaga viață. Discuția despre fricile celor mari și mici e foarte lungă. Eu am să mă opresc asupra unui singur aspect.
Ceea ce ar putea surprinde pe mulți adulți bine-intenționați în privința fricii copilului față de întuneric, un animal sau de dentist este faptul că, din punct de vedere psihologic, aceasta este de fapt frica față de unul dintre părinți sau de o altă persoană pe care copilul o percepe drept autoritate și pe care o găsește la fel de înfricoșătoare și generatoare de panică. Toate acestea însă, la nivel subconștient.
Deranjantă ideea aceasta a psihologilor! Pentru că e greu de admis că, de fapt, ceva din comportamentul unui adult din preajmă sau mai rău, chiar a ta, ar îndreptăți această percepție a copilului. Greu de admis, dar dacă ești preocupat de a-l ajuta pe cel mic în privința fricilor, e musai să iei în calcul acest aspect. Iar informații în privința adultului din viața sa de care se teme, le poți afla printr-o discuție purtată într-un moment în care copilul este relaxat și dispus să dea astfel de indicii. E un singur aspect, dar cred foarte important. Și dacă îl rezolvați pe acesta puteți merge mai departe în ajutorul dat, legat de frică. În pași mici.
La fel de mici ca și dozele de educație și la fel de folositori.
