Ieri am văzut o înregistrare, pe celebra rețea de socializare, făcută de cineva care s-a nimerit într-o școală primară din Anglia. O școală în care învață mulți dintre copiii românilor ce s-au stabilit acolo. Entuziasmat de cele văzute într-o instituție de învățământ publică, autorul filmării surprindea reacția unui puști la vederea curții largi, cu spațiu de joacă amenajat, cu spațiu pentru gimnastică, teren de sport acoperit cu suprafață sintetică, săli de clasă nu foarte spațioase, dar vesele și colorate.
Sincer, m-a luat puțin tristețea, gândind la școlile noastre publice. Și la gândul că mi-ar fi mai ușor să plec să predau în străinătate, decât să reușesc să schimb ceva prin școlile de pe la noi.
Acolo copiii încep orele de curs la 8,30 și le finalizează la ora 15, având în acest interval o oră pentru masă și relaxare. La noi orele încep la 8 și se termină la 12, pauza mare fiind doar o poveste, din cauza învățământului în două schimburi.
La ei pereții claselor sunt veseli, plini de lucrările copiilor. Sălile nu sunt foarte spațioase, pentru că în clasă sunt și dulapuri cu cărți și alte materiale utile la clasă. La noi sunt planșe frumos aliniate, cu părți de vorbire sau terminologie matematică, iar spațiul e la fel de puțin, dar din cauza numărului mare de bănci înghesuite până în cuierul plin de haine.
Acolo holurile școlilor nu sunt cu panouri impunătoare cu rame grele de lemn în care se expun diplomele acelorași câțiva olimpici dintr-o școală, ci pline tot cu lucrările elevilor, neplasticate, neînfoliate, ci doar foarte vesel așezate. La ei profesorii au un spațiu în care să se relaxeze pe perioada pauzelor, la noi sunt cancelarii sobre cu o masă impunătoare pe mijloc, ce ocupă două treimi din spațiu, prin restul spațiului rămas profesorii strecurându-se doar pentru a lăsa și lua catalogul din dulap. La noi, în spațiul mic al curții unei școli se dorește nu amenajarea unui loc de relaxare pentru copii, ci construirea unei alte clădiri… De fapt locul de relaxare din curtea școlii ar fi inutil, având în vedere că pe perioada pauzelor ușile școlilor sunt închise cu cheia și strașnic păzite.
Există totuși și o oarecare asemănare: elevii poartă uniformă. Doar că la ei este purtată fără a i se părea nimănui o uniformizare în gând și simțire, ci doar un element de apartenență la o școală cu care se mândresc.
Îi încurajez pe copii de obicei să se compare mai puțin cu ceilalți și mai mult cu ei, cei de ieri, pentru a vedea dacă au evoluat. Cînd vine însă vorba de condițiile din școlile românești, mi-e greu să mă abțin în a face comparație cu cele din țări mai civilizate. Și-mi vine să oftez, cu gândul la cel de al douăzeci și șaselea ministru al educației și să mai consum cu năduf o doză de educație.
