Mă gândeam că n-am prea avut parte de-a lungul vieții să întâlnesc părinți care să nu facă tot ce consideră ei că le-ar putea asigura copiilor un viitor mai bun. Fiecare în măsura posibilităților, a educației și a valorilor pe care și le-a consolidat în timp. Toți mânați de bune intenții… Nu zic că nu există și cealaltă categorie. Dar e o categorie mult mai puțin numeroasă, pe care o întâlnesc doar pe sticla televizorului, în “știrile de la ora 5”, pe care le urmăresc accidental. Trag concluzie că, așa cum e și firesc, majoritatea covârșitoare a părinților vrea binele copiilor.
Recunosc însă că mă crispez de fiecare dată în fața părinților pe care îi aud cu replica aceea ancestrală ce se referă la sacrificiile pe care le fac pentru binele copiilor. Care fac investesc mult financiar sau resurse de timp pentru a-i trimite la after-school, a-i supraveghea la teme sau a-i pregăti pentru pentru concursuri de performanță, pentru a-i duce la cursuri de engleză sau germană, la cele de pian, desen sau balet, la antrenamentul de handbal, înot sau fotbal.
În funcție de ziua săptămânii, sunt într-un continuu du-te vino, pentru dezvoltarea plenară a celui mic. De asemenea, aceeași părinți iau în calcul foarte serios ca gimnaziul să fie urmat de către copilul familiei la un liceu de prestigiu, premiză a unui viitor și mai luminos.
Dacă stau bine și mă gândesc, un astfel de copil de 8,9 sau 10 ani, deși nu are carte de muncă, trudește deja pe câmpul muncii: 4-5 ore la școală, 2 ore cu temele pentru acasă, alte 2-3 ore zilnic cu activitățile extrașcolare… îmi dau o sumă a orelor de muncă chiar mai mare decât o au mulți părinți la serviciu. Fără să mai pun în calcul că weekendul este și el timp de dezvoltare personală pe la diferite cluburi și cercuri în care cel mic este activ, prin grija părinților.
Clar! Bunele intenții nu le poate contesta nimeni. Ne iubim minunile de acasă, mai mult chiar decât pe noi. Și le vrem un bine înzecit față de cel de care ne-am bucurat la vârsta lor. Mă întrebam, însă, ce vor face copiii de astăzi când vor deveni părinți. Pentru că mulți dintre ei cresc fără să se bucure de copilărie. Nu au timp să cadă de pe bicicletă, nu au timp să se cațere prin copaci, nu prea au timp să joace elasticul sau șotron… nu preau au timp de copilărie. Au timp doar pentru lucrurile ce “trebuie” făcute. Ce năzbâtii le vor povesti celor mici? Sau poate învățând de pe acum că se poate trăi și fără copilărie, nu își vor mai face astfel de griji existențiale.
Și până la urmă, cine face mai bine: părintele ce dă un nou sens copilărie în care toate “trebuie” sau cel ce îl lasă să mai crească nițel și jucându-se, gândind că oricum mai este foarte puțin până la vârsta în care prea multe “trebuie”? E un răspuns de găsit doar în viitor. Al copiilor, desigur.
