Am citit, de curând, un articol despre educație, pe care l-am găsit foarte interesant! Autoarea lui vorbește, în cunoștință de cauză, despre educația copiilor de astăzi. Spun în cunoștință de cauză, pentru că argumentele pe care le aduce sunt rezultatul experienței de mamă, căreia îi adaugă cea de profesor în diferite școli, de-a lungul timpului.
Ceea ce mi-a rămas întipărit în memorie este un paragraf scris cu litere de-o șchioapă, ce se referă la realitatea zilelor noastre: “Școala e un educator de mâna a treia. Azi primul rang e deținut de internet și televiziune, al doilea de familie și al treilea de școală.” Am stat câteva momente bune, întrebându-mă cât adevăr este în aceste cuvinte. Și dacă ele sunt general valabile. Și am ajuns la concluzia că e mult adevăr. Adevăr trist, dar actual și valabil, în din ce în ce mai multe familii, ca să nu spun în majoritatea.
Despre triunghiul educației, despre care am învățat cândva în școala pedagogică, acela echilateral ce-l are în centru pe elev (triunghi format din școală, familie, comunitate), v-am mai mai vorbit. Și dacă am considera că internetul și televizorul sunt parte a comunității, lucrurile ar fi oarecum asemănătoare. Doar că nu e chiar așa. Căci influențele celor trei în educarea copilului, ar fi trebuit să fie în echilibru.
Ori realitatea zilelor noastre nu mai stă așa. Distanța dintre locul pe care îl ocupă internetul și televiziunea în influențarea copiilor și locul pe care îl ocupă familia a devenit incredibil de mare! Familia a pierdut teren. Mult teren! Și nu fără acordul ei. Pentru că părintele este cel care a deschis televizorul, chiar din primele luni de viață ale copilului pentru a-l ține ocupat cât se pregătește mâncarea sau cel mare își trage sufletul. Tot el l-a ținut în brațe în fața tastaturii pe bebeluș, pentru că era de trimis un mail urgent la serviciu. E drept că nu a făcut-o cu plăcere și fără strângere de inimă, nici într-un caz, nici în altul. Dar a făcut-o pentru că era soluția la îndemână.
Ce a urmat… e poveste. Cât de mult a cedat părintele teren în fața televizorului sau a internetului, o află cu mirare foarte târziu. Poate chiar prea târziu. Atunci când privindu-și copilul se întreabă cui îi seamănă. Pentru că are cu totul alte preocupări și preferințe decât el, pentru că vorbește și gesticulează diferit, pentru că are cu totul alte valori. Și, așa cum spunea și autoarea articolului, părinții ajung să își dea seama destul de târziu că cei mai mici nu mai reflectă imaginea lor. Copiii nu mai sunt oglinzi ale părinților, ci ale modelelor pe care le-au întâlnit la televizor sau în mediul online.
Și-atunci mă întreb dacă scrisorile acelea numeroase, scrise poate cu sinceritate maximă și nedumerire, scrisori adresate unei școli ce nu mai corespunde așteptărilor copiilor sau părinților, sunt atât de îndreptățite pe cum par la prima vedere. Dacă școala e vinovată pentru toți și toate. Și dacă nu cumva am face mai bine încercând să ne ajutăm unii pe alții, noi toți cei din triunghiul acesta al educației, ce-i cam strâmb în ultima vreme. Poate ne ajută și dozele de educație.
