Weekendul trecut am revăzut o cunoștință mai veche, pe care timpul și distanța nu mi-au dat voie să o întâlnesc des, în ultima vreme. Venise, însoțită de fiica de 6 ani, în vizită, la părinți.
Și cum le stă bine unor oameni ce au fost apropiați o vreme și apoi despărțiți pentru o perioadă mai lungă, la o ceașcă de cafea, am rememorat întâmplări din vremea gimnaziului. Timp de mult trecut, dar cu imagini destul de clare a celor petrecute plăcut și amuzant. Chiar m-am mirat cât de bine îmi amintesc lucruri întâmplate acum 30 de ani și cât de greu îmi este uneori să-mi amintesc unele lucruri petrecute în ultimele 30 de luni.
E fascinant mecanismul acesta al memoriei, ce permite stocarea unor informații și apoi aducerea lor în lumină, deși le credeai uitate. Și care șterge lucruri despre care credeai că-ți vor rămâne veșnic în memorie. Dar care se șterg de fapt repede, dovedindu-se a fi neînsemnate, în comparație cu restul experiențelor.
Concluzie simplă, la îndemâna oricui: rememorăm ceea ce ne marchează, chiar dacă pe moment nu de dăm seama de asta.
Continui povestea reîntâlnirii cu colega din gimnaziu. În timp ce rememoram cu prietena mea întâmplări din vremea mai sus amintită, micuța ei, alergând după o minge pe care o rostogolea prin casă, i-a vărsat ceașca de cafea în poale. Colegei mele din copilărie i s-a șters zâmbetul de pe față și a remarcat, e drept, destul de încet: “Ce mi-o fi trebuit mie copil?”. Suficient de tare, însă, cât să auzim eu și micuța. N-ar fi prima dată când aud replici din acestea neinspirate, spuse de părinți la nervi, replici în care nici ei nu cred. Și cred că am rostit sau gândit și eu vreo replică de genul, în momente mai tensionate, deși mi-aș fi dorit să nu fie așa. Cu toate astea, de data aceasta, replica spusă în șoaptă a răsunat mult mai tare în interiorul meu, decât răsunase între cei patru pereți ai camerei. Și asta pentru că, pentru o clipă, am văzut privirea întrebătoare și vinovată a micuței. Doar o clipă, pentru că apoi și-a direcționat-o în căutarea mingii ce se rostogolise într-un colț al camerei.
Și m-am gândit, atunci, la ceea ce știu despre copii: cred necondiționat tot ceea ce le spun părinții. Mai ales la vârste mici. Nu pun la îndoială părerile bune sau rele. Doar le absorb și le prefac în propriile lor realități. Uneori sunt realități minunate. Alteori, însă, ca și în povestea mea, realitatea poate fi dezastruoasă. E un mecanism simplu al minții copilului, la care părintele ar trebui să fie mai atent. Mai atent la ceea ce spune, la felul în care reacționează, atunci când cel mic îl supără. Pentru că, așa cum amintirile mele din gimnaziu nu s-au șters atât de repede pe cum credeam, la fel amintirea unor astfel de cuvinte nu se șterge din mintea copiilor. Iar dacă unele amintiri sunt inofensive, altele pot să marcheze existențe.
Închei, urându-vă să clădiți amintiri cât mai frumoase propriilor copii! Pot fi de ajutor și dozele de educație.
