Bun găsit, dragi consumatori de educație!
Săptămâna trecută am înregistrat o premieră în viața de elev a fiului meu. Primul “Bine” în carnetul de note și deci în catalog. E elev în clasa a IV-a și abia acum a reușit să agațe, pe lângă lungul șir de “Foarte bine” și un “Bine”. Cam târziu ar zice unii… căci, toate notele/calificativele sunt ale elevilor. Cam aceeași semnificație ca și în cazul celor mai mari, trecuți de vârsta majoratului: N-ai restanță, n-ai prestanță. Amuzante toate replicile legate de note, de cele mai multe ori. Dar de multe ori nu și pentru cel care le înregistrează. Asta în situația în care a depus efort pentru a obține un rezultat cât mai bun.
Așa cred că a fost și în cazul juniorului meu, căci am aflat că, în momentul când a văzut “Binele”, a plâns de s-a rupt cămeșa pe el … dacă mi-e permis să citez un clasic. Știam că învățase mult pentru testul la istorie și, ce-i drept, m-am mirat și eu de rezultat. Dar și mai mult m-am mirat de reacția lui. După ce am discutat despre greșelile făcute în test, curioasă, l-am întrebat de ce atât de multă jale pentru calificativ. Explicația dată m-a liniștit, oarecum, și amuzat, în egală măsură. Își dorise să aibă un carnet plin doar cu “FB”-uri, iar un “B” obținut pe ultima sută de metri… părea a strica design-ul. Deci, nu plânsese de teama vreunei pedepse corporale sau ieșite din comun, ce ar fi urmat rezultatului slab. Căci, nu primise niciodată bătaie pentru un calificativ.
Mulți probabil se vor mira când le voi spune că nu l-am certat deloc. Nu am făcut-o pentru că știam că se pregătise cu seriozitate pentru acel test. Iar greșelile făcute se datoraseră probabil unei stări mai proaste, unei confunzii sau poate unei neînțelegeri. În niciun caz nu greșise pentru că nu învățase.
Am încercat, în cei patru ani de școală, să-l fac pe copilul meu să înțeleagă că nu învață pentru note, ci învață pentru a ști. Și nu a ști doar în momentul în care este evaluat, ci a ști ori de câte ori, în viața de zi cu zi, va avea nevoie de acea informație. Iar notele nu arată valoarea lui ca om, ci arată cât a știut la un moment dat, dar că poate să știe mai mult, dacă se va strădui mai mult.
Cred că în sistemul nostru de învățământ se pune mult prea mult preț pe note. Profesorul pune note, uneori prea mari, pentru că asta înseamnă că-și face și el treaba bine, dacă elevii au rezultate bune. Alteori prea mici, fără să țină cont de starea de sănătate, de progresul înregistrat, de condițiile în care învață elevul. Părinții pun și ei preț ridicat pe note. Și cer să fie cât mai mari. Să nu fie făcuţi de rușine, de către copil, în fața celorlalți. Să fie o răsplată a eforturilor depuse pentru creșterea lor. Am întâlnit chiar părinți care oferă recompense materiale pentru o colecție de 5 note mari… Copiii chiar învață, de mici, să arate cu degetul spre cel ce înregistrează un rezultat mai slab.
Ne interesează mai puțin cât știe cu adevărat și ce-i de făcut să știe mai bine și mai mult, unde se clasifică într-un top realizat pe baza notelor. Eu îmi sfătuiesc mereu prietenii ca, atunci când copilul înregistrează un rezultat slab, să vadă care este motivul. Ce nu a înțeles și de ce. În felul acesta, el va ști că părintelui îi pasă de rezultat, dar și mai mult, îi pasă de ce știe și ce va ști dacă se va strădui mai mult.
Încercați și dumneavoastră să procedați la fel. Astfel, sporiți șansele unui viitor rezultat mai bun, ce va mulțumi pe toată lumea. Așa cum încercăm, zilnic, și cu doza de educație.
Leave a Reply