Felicia Green debutează în colecția „Pulsar”, coordonată de Moni Stănilă, cu o carte despre traume și vulnerabilități – „Așa nu se mai poate” (Editura Univers Educațional – Prut Internațional, 2025). Mai precis, autoarea găsește în poezie o formă de dezvăluire a unor scene de viață cu consecințe nefaste asupra unui personaj în formare și de terapie prin defulare. Iar exclamațiile din titlurile celor trei grupaje de poeme – „Destul!”, „Așa nu se mai poate!”, „Te iubesc! Așa nu se mai poate!” – indică preaplinul emotiv și intenția de eliberare. „E o carte despre neiubire” acest volum al Feliciei Green, susține Dumitru Crudu pe coperta a patra. Și are perfectă dreptate. Poeziile funcționează asemenea unor fragmente dintr-un film neorealist despre incapacitatea oamenilor de a-și exprima (sau chiar de a avea?) afecțiunea față de cei apropiați. Mizând pe autenticitatea expunerii, autoarea divulgă manifestările de violență ale oamenilor din preajmă, creând tabloul unui univers rustic deloc idilic, ci, dimpotrivă, agresiv și necruțător cu cei lipsiți de putere. Frica provocată de violență este reprezentată prin raportarea la visceralitate, obținându-se astfel efecte poetice de natură expresionistă: „când măruntaiele/ mele/ se zguduie/ ca doi țânci/ la simțirea/ cutremurului/ și limba se zbate/ ca un pește/ pe țărm// un membru/ în ghips// nu mai știu cum/ nu mai are cine/ să rostească/ silabisit// a-ju-tor!” („a-ju-tor”).
Adeptă a tranzitivității, Felicia Green evocă experiențe cotidiene (familiale, de obicei) dure într-un limbaj spontan, fără trucuri retorice și fără a adopta o atitudine militantă. Ea fie se confesează, preferând discursul sincopat („cu mine viața/ a fost dură/ iar tu/ o crești/ în tine/ să se întindă/ pe suprafață/ ca o eczemă// n-am ajuns/ să cunosc/ decât/ neputința” – „atotștiutoare”), fie reconstituie scene de violență proiectată asupra animalelor domestice (care, în mod obișnuit, sunt parte din universul paradiziac al copilăriei), anulând orice speranță la îmblânzire („mă recunoștea/ după voce/ dar nu înțeleg/ cum putea/ să iubească/ un copil/ care-o lovea/ cu piciorul în coaste /…/ n-am scăpat nicio lacrimă/ când a fost legată de prăsad/ spintecată/ și preparată cu ceapă/ și usturoi// ca de-atunci/ să nu mă mai opresc” – „steluța”; „loviturile de lanț/ i-au despicat/ pielea/ și i-au lăsat vânătăile/ pe care nu/ le-a câștigat/ cu nimic// a murit/ la o săptămână/ slab/ trădat/ fără să-l fi/ mângâiat/ cineva vreodată” – „era pletos”). Violența care cuprinde totul arată „urâțenia acestei lumi”, iar „întâmplările” relatate de personajul poematic, victimă și martor în același timp, sunt pe cât de brutale pe atât de tragice.
Nevoia de afecțiune și atașamentul, de asemenea, sunt exprimate printr-un discurs confesiv ce mizează pe notația memorialistică: „o iubeam/ de aceea fugeam de acasă împreună cu ea/ suferința ei îmi aparținea mai mult decât păpușile mele/ lacrimile ei îmi aparțineau mai mult decât hainele pe care le/ purtam/ ura ei față de el mai mult a mea decât a ei/ el era motivul pentru care nu puteam fi cu ea/ pentru care ea fugea/ iar eu fugeam după ea// o iubeam și puțin îmi păsa că dormeam/ uneori/ pe cuptorul unei bătrâne/ într-o casă și mai bătrână cu geamuri de-o palmă și pături/ decolorate/ eram cu ea/ și le aveam pe toate” („o iubisem”). Mai multe poeme au efectul unor flash-uri de memorie, descriind amintiri intense și scurte care nu numai că actualizează trăirile de altădată ale personajului poematic, ci și reconstituie o situație socială din trecutul nostru recent, marcat de sărăcie și disperare: „la ieșirea din farmacie/ femeile/ vând haine cu zece lei// oare mama/ la fel/ tremura/ lângă hainele/ aranjate pe-o/ peliculă/ în fața autogării/ în iarna când/ mi-a dat/ bani de ziua/ mea?” („farmacie”). Unele poeme mai ample definesc exact divizarea socială din prezent, acutizată de cataclismele politice din vecinătatea imediată: „când s-a pornit războiul/ intram zilnic/ pe portalurile de știri/ le evitam pe cele rusești/ tata zicea că/ putin e liderul de care/ are nevoie o țară/ că el face ordine/ e împotriva lgbt/ a răului și pornografiei/ că poate întoarce comunismul/ când le-a fost bine tuturor /…/ războiul e în desfășurare/ tata ascultă interviul unui băiat/ de 18 ani/ simplu/ care și-a pierdut/ jumătate de corp/ undeva acolo// tata tace!” („războiul”).
De obicei, Felicia Green evită metafora. Unele texte însă se construiesc în jurul unei imagini (ce-și are corespondentul în realitatea de zi cu zi) care, reluată, intensifică poeticitatea. Poemul „cămașa”, spre exemplu, mizând pe elemente baladești și pe sugestia plastică, reconstituie drama unui om: „cămașa nu te făcea bun/ nici pentru/ păscutul oilor/ cămașa te-a împins/ să lași turma/ și să vii/ să te așezi/ în fața beciului/ și în fața celei mai/ mari disperări/ de ce n-ai dus turma mai departe/ de ce/ n-ai pășit în urma ei?/ cămașa-i vinovată/ că n-ai mai vrut/ să-ți acopere macii/ de pe trup/ ce s-au înmulțit/ prin spori/ și-ai devenit/ un câmp/ al bolii/ și-al disperării.// cine?/ nici tata nu mai vorbește/ de tine/ nici ștreangul/ nici folia de plastic în care/ te-au învelit/ ca pe-un câine/ nici sfânta biserică/ ce te-a proclamat/ neom/ și nedemn/ de-o groapă lâng-o/ groapă/ lângă alte/ gropi/ stropite”. În „Marea Neagră”, o experiență afectivă este relevată prin reluarea circulară a unei imagini care din reper geografic devine metaforă a unei stări psihice: „ți-ai îndreptat/ ochii verzi/ împăienjeniți/ spre mine/ și n-am putut/ să recunosc/ omul pe care-l/ știam/ de-o viață/ atât de îngrozită/ n-am fost/ nici când/ era să mă/ înec/ în Marea Neagră// nu mai poate/ respira/ nu-i conștient/ de sine –/ îmi spunea medicul/ în timp ce mă/ uitam la părul/ tău sur/ și la/ burta/ anormal/ de umflată// sunați/ de mai aveți/ pe cine!// am ieșit/ afară/ și brusc/ am simțit/ cum/ un vârtej/ mă prinde/ de gât/ și/ necontenit/ mă trage/ adânc/ tot mai/ adânc/ spre/ fundul/ Mării Negre”.
Încercările de creștere a expresivității textului prin metaforizare demonstrează că Felicia Green are șanse să exceleze și în această direcție. Deocamdată însă, transpunerea realistă a unor fapte, fără retușări sau transferuri de sens, i se potrivește mai bine. Ca în „istorie mai veche”, un poem tulburător despre singurătate, în care imaginea vizuală puternică face să devină palpabilă angoasa: „în nopțile ca acestea/ îmi amintesc/ de-o istorie mai veche// despre o femeie/ singură/ dintr-un sat vecin/ care/ prin geamul de la drum/ părea că doarme/ pe cuptor// iar după mai multe zile/ a fost întoarsă/ cu viermii/ către soare// aș vrea/ atât de mult/ să mă găsești/ mai devreme”. Să vedem ce va urma.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
