În sfârșit, după ani de promisiuni și frustrări, Moldova începe să vadă conturul marilor proiecte de infrastructură. Noi contracte pentru Autostrada Unirii A8, loturi atribuite, finanțări mutate inteligent între programe europene și o presiune publică tot mai mare – toate acestea arată că regiunea nu mai este complet ignorată. Și totuși, dincolo de optimismul justificat, realitatea rămâne mult mai complicată.
Pentru că, așa cum reiese din discuțiile recente din podcastul „Moldova vrea Autostradă”, problema nu mai este doar dacă se construiesc autostrăzi. Întrebarea reală este: ce facem cu ele după ce sunt gata?
Pe hârtie, lucrurile arată bine. Contracte de miliarde de lei sunt semnate, constructorii sunt desemnați, iar termenele – deși optimiste – există. Autostrada A7 prinde viteză, iar A8, proiectul-simbol al Moldovei, începe timid să iasă din faza de licitații interminabile. Este, fără îndoială, un progres.
Dar, așa cum avertizează mediul de afaceri, o autostradă construită fără o viziune integrată riscă să devină doar o investiție scumpă, nu un motor real de dezvoltare.
Marea problemă: lipsa infrastructurii complementare
Un exemplu simplu spune totul: investitori străini au refuzat Iașul nu din cauza lipsei autostrăzii, ci din cauza infrastructurii feroviare nefuncționale. O cale ferată lentă, neelectrificată, a cântărit mai mult decât promisiunea unei autostrăzi viitoare.
La fel, lipsa unei infrastructuri energetice solide începe să devină un obstacol major. Într-o economie în care marile investiții – de la centre de date la industrie – depind de energie stabilă și ieftină, Moldova riscă să piardă startul. Fără rețele moderne de transport al energiei, fără investiții serioase în capacitate, autostrăzile pot rămâne simple coridoare de tranzit, nu catalizatori economici.
Presiunea timpului vs. calitatea lucrărilor
Un alt risc major este graba. După decenii de așteptare, presiunea publică este uriașă: „să se facă repede”. Însă, în construcții, graba costă. O autostradă nu trebuie doar inaugurată, ci să reziste zeci de ani.
Aici intervine rolul esențial al controlului tehnic și al responsabilității profesionale. Sistemul există, dar este deja întins la limită. Lipsa specialiștilor, volumul mare de lucrări și blocajele administrative pun presiune pe calitate. Iar când controlul devine insuficient, riscul erorilor crește.
Criza forței de muncă – problema ignorată
Poate cea mai mare vulnerabilitate rămâne, însă, resursa umană. România construiește mai mult ca niciodată, dar nu mai are suficienți oameni care să construiască.
Meseriașii pleacă, tinerii evită domeniul, iar firmele importă forță de muncă pentru a supraviețui. În același timp, sistemul educațional produce prea puțini specialiști adaptați realității din șantiere. Fără o strategie clară pentru formarea profesională, ritmul investițiilor va deveni nesustenabil.
Iluzia autostrăzii salvatoare
Există și o iluzie periculoasă: că autostrăzile vor rezolva totul. Realitatea este că ele sunt doar o piesă dintr-un puzzle mult mai complex.
Fără drumuri de legătură eficiente, fără centuri ocolitoare, fără noduri bine gândite, există riscul ca traficul să se mute pur și simplu dintr-un blocaj în altul. Iașul, de exemplu, riscă să fie conectat la A8 prin prea puține puncte, ceea ce poate genera ambuteiaje majore chiar la intrarea pe autostradă.
O oportunitate istorică – dar și un test de maturitate
Pe de altă parte, contextul geopolitic oferă Moldovei o șansă rară. Reconstrucția Ucrainei și integrarea Republicii Moldova pot transforma regiunea într-un hub logistic strategic. Dar acest lucru nu se va întâmpla automat.
Este nevoie de viziune, coordonare și, mai ales, de curaj administrativ. Nu mai este suficient să construim. Trebuie să construim inteligent.
Concluzie
Moldova nu mai cere autostrăzi. Moldova are nevoie de un sistem complet de infrastructură.
Autostrăzile sunt începutul, nu finalul. Iar dacă lecțiile trecutului nu sunt învățate, riscăm să repetăm aceeași poveste: proiecte mari, așteptări uriașe și rezultate sub potențial.
De data aceasta, însă, miza este mult mai mare. Pentru că nu mai vorbim doar despre drumuri, ci despre viitorul unei regiuni întregi.
