Printre debuturile anului 2024, „Cu ochii spre cer” de Dorin Ștefănescu (Editura Septentrion) este o carte care îi reamintește cititorului (mai ales celui interesat de formulele noi, sincronizate cu paradigma care dă tonul) că astăzi mai sunt și autori fideli „dulcelui stil clasic”, care scriu pentru o anumită categorie de public, anacronică după unii, imună la „impuritățile” pe care le aduce postmodernitatea în poezie, după alții. Curiozitatea criticului literar nu ar trebui să treacă cu vederea însă nici această categorie de cărți/autori, pentru a putea reconstitui imaginea completă a procesului literar contemporan.
Debutând la o vârstă la care cei mai mulți dintre scriitori ajung să fie consacrați, Dorin Ștefănescu adună în volum poeme scrise timp de patruzeci (!) de ani, pe care le datează (cel mai vechi este din 1982, iar cele mai noi, din 2022), dar nu le aranjează cronologic, ci, mai curând, tematic – cele trei grupaje sugerează, prin titluri („Rânduri printre anotimpuri”, „Manifeste”, „De la fereastra mea”), temele cărții: trecerea, angajarea în social, iubirea.
Modelele care-l inspiră sunt la suprafață și nu e nevoie de efort pentru a observa că autorul volumului „Cu ochii spre cer” scrie, de cele mai multe ori, ca unii dintre clasicii cu care se simte afin ca sensibilitate sau ca mod de a concepe poezia. Nostalgia pentru trecutul paradiziac amintește de paseismul din poezia lui St. O. Iosif – poezia „Diminețile orașului”, bunăoară, se încheie cu întrebarea cu ecouri sămănătoriste: „nu știți unde e târgul de-altădată?”. Natura (mai exact, flora) este contemplată în maniera lui Dimitrie Anghel: „pe câmpul meu cresc mii și mii de flori,/ brândușe, toporași și viorele,/ cresc roșii flori de maci și albăstrele,/ pe fondul verde sute de culori /…/ în față am covor de cimbrișor,/ o gâză de pe-un fir de tremurici/ îmi spune că-i ceva vrăjit aici,/ ce-i drept e un parfum amețitor” („Câmp și cer”). Versurile care invocă trecerea par să fie încărcate de melancolie eminesciană: „Trec zilele încet, pe rând,/ prin ele trec cu tine-n gând/ și le măsor din când în când,/ pe cerul nostru văd plouând/ aștept seninul tremurând/ cu soare blând…/ un vis plăpând./ Tot așteptând,/ mereu sperând,/ îți spun cu teamă: pe curând!” („Pe curând”). Descrierea anotimpurilor, lăsând să devină tot mai pronunțat sentimentul precaritărții, e bacoviană prin excelență: „Pe bănci vezi siluete estompate,/ sub bănci doar frunza care s-a jertfit,/ după ce vara-ntreagă a privit/ idilele… de friguri alungate// Mai trec încet perechi ce își promit/ căldura sărutărilor de vară,/ dar parcul, [sic!] nu-ți îngăduie să ceară/ nimic mai mult decât a vămuit” („Noiembrie și parcul”).
Fac figură aparte versurile în care se insinuează umorul de tip minulescian: „Mă întorc/ în orașul unde plouă mereu,/ am primit o ofertă să devin crustaceu/ m-am simțit onorat, dar mi-e sufletul greu/ că-mi închei în deluviu cel din urmă turneu” („Întoarcerea”). Tocmai pe acest tip de abordare poetică ar putea să insiste Dorin Ștefănescu, pentru a desolemniza lirismul și a da imaginilor o oarecare sprinteneală și, poate, originalitate.
În unele poezii cu tentă textualistă (un textualism naiv) sunt prezente note ironice care vizează clișeele vieții de zi cu zi: „E magic, e feeric, e Crăciun!/ fără să vrem intrăm în cele sfinte,/ colacii-s calzi și soba e fierbinte,/ îl așteptăm pe Hrușcă să ne cânte…/ E ipotetic parte din ce spun,/ dar să iertați că-i sara de Ajun!” („Mereu Crăciun”). Altfel, așa-zisul textualism este stângaci și naște imagini mult prea vizitate de-a lungul istoriei poeziei române: „Dezmoștenit de rime, mut și șters,/ n-am mai adus pe lume niciun vers,/ de multă vreme! /…/ Pe rândul cel de sus/ s-a adunat cam tot ce-ar fi de spus;/ nu mă aplec, dar stau periculos/ sperând să cad pe rândul cel de jos,/ unde-aș vorbi!/ Dar tot ce am în minte, [sic!]/ e spus și tipărit déjà./ Fără cuvinte…!” („Fără cuvinte”); „Eu îmi trăiesc prezentul,/ mai am un timp trecut/ și-un viitor probabil, desigur neștiut./ Tu ai perfectul simplu,/ dar îl preferi compus,/ să tulbure tăcerea când nu-i nimic de/ spus” („Conjugare”).
Neașteptat, cel puțin un text din cartea „Cu ochii spre cer” (în care poetul se manifestă ca adept convins al formulelor poetice tradiționale), ar putea să atragă atenția publicului interesat de spoken word, pentru că i se pot identifica câteva dintre trăsăturile specifice acestui tip de poezie: tematică socială, declamativism, discurs publicistic, ritm care captează atenția și transmite emoție: „Se sting luminile încet, pe rând/ până și cea din capăt de tunel/ se face întuneric și în gând,/ doar neuronul pâlpâie nițel.// De ce și pentru cine să mai ardă/ când noi ne sufocăm cu oxigen,/ puțini sunt cei care mai știu să piardă/ și tot puțini cei cu bilet în tren” („Întuneric”). Astfel, involuntar, Dorin Ștefănescu se apropie de cele mai actuale formule poetice. Practicându-le programatic și cu regularitate, și-ar da șansa eliberării de conexiunile mult prea strânse și restrictive cu înaintașii.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
