Din primele rânduri, s-ar părea că volumul de debut a lui Alex Frandeș, „inimioară” (Editura Charmides, 2024) conține o poezie a notației (consemnează gesturi și scene cotidiene, fără o pronunțată implicare afectivă) și a biografismului, ca modalitate de expunere a unor relații și experiențe adolescentine (primele trei compartimente ale cărții poartă în titlu nume de persoane-personaje care scot în prim-plan această dimensiune biografistă: „alex”, „cu mara”, „cu tibi”). Chiar textul cu care se deschide cartea, „[Primul gând… ]”, descrie, la început, o realitate văzută prin obiectiv: „Tata coboară cu scara în fântână. Desface o țeavă, din care țâșnește apă rece. Se sperie, apoi pune țeava la loc. // Duc camera de filmat la ochi. Un gândac trece prin fața obiectivului. Filme monstru construite din fire de păr. Un copac trece prin fața obiectivului. Fundalul devine negru”. Această realitate, aparent denotativă la început, devine însă tot mai sugerativă, mai densă în conținuturi, mai picturală: „Gândacul copacul obiectivul camera filmul monstru filmul nebun ne lipim brațele unele de altele pocnesc zgomot alb apoi adormim cu buzele întredeschise. // Lasă aerul să intre în cameră. Pute aici”.
Cu cât avansează lectura, devine tot mai evident faptul că autorul, deși foarte tânăr (pe CV-ul de pe clapetă se menționează că are – avea la debut – 19 ani), cunoaște bine mecanismele de funcționare a poeziei, iar notația, în cazul lui, are rol de propulsor, faptul cotidian declanșând starea de poezie și împingând imaginația poetică către zonele interiorității umane sau către dimensiunea autoreflexivă a textului.
Având o sensibilitate poetică de natură expresionistă, Alex Frandeș pare să fie interesat de tot ce poate fi electrizant în cotidian, prin asta apropiindu-se de Cristian Popescu (în prezentarea de pe coperta a patra a volumului Cristian Popescu „Moartea mea din flori”. Poeme alese de Claudiu Komartin, Casa de Editură Max Blecher, 2025, Daniela Vizireanu remarcă tocmai această notă distinctivă la autorul „Familiei Popescu”: „Poematicul provine din această iscusință de a recupera miraculosul din mărunțișurile vieții de zi cu zi. Nimic din ceea ce l-a electrizat în cotidian nu a fost trecut cu vederea în poezie”). Scene ordinare, la prima vedere, se transformă, prin asocieri neașteptate, în realități halucinatorii, în cadre de film suprarealist, derutante și seducătoare în egală măsură: „O tipă își freacă pielea/ cu nisip. Are ochii goi./ Din spate îi ies/ coarne de ren” („clătită”); „tipul cu față neagră/ din părculețul infect/ unde ai dus-o după ce/ ați băut cafeaua la brikada/ tipul care mângâie/ un șobolan/ cu ochi albaștri/ un șobolan/ care miaună ca o pisică// gândacul galben/ cu față de ciment” („bistriței 24”). Uneori, realitatea este într-atât de transfigurată, încât totul pare să fie prins într-un iureș al fantazărilor: „L-am chemat pe tibi la mine și i-am scris cu markerul pe frunte cuvântul ventilator, apoi l-am învârtit ca pe o păpușă de cârpe prin sufragerie, fără să-l lovesc de nicio mobilă, l-am învârtit din ce în ce mai repede apoi l-am oprit brusc și părul lui lung și creț s-a deșirat rapid ca un ghem de ață dintr-un poem ceva mai vechi, poem despre o tipă care-și freacă pielea cu nisip /…/ tibi e un pitic de grădină cu păr lung și creț, o clătită supranaturală, un bob de mazăre scufundat în ciment, perfect pentru a fi lovit de un perete și apoi ridicat de la pământ și mângâiat, tibi e obsesia mea care stă agățată de becul din sufragerie” („om pe un acoperiș roșu”). Stările, de asemenea, sunt transpuse în imagini care fascinează și, în același timp, singularizează: „o intensă pasă de energie/ te culcă pe spate/ te trântește de marmura caldă/ te lasă să-ți plimbi degetele pe/ nasuri prăjite la soare/ te împinge ușor de la spate/ în apa mării până te/ transformi într-o scoică/ colțuroasă și pătrată/ până adormi liniștit/ cu capul pe colac// scoica la ureche/ îți șoptește/ că ești un idiot// hai/ pleacă acasă/ târăște-ți blugii pe asfalt/ transformă-te într-o cârpă galbenă/ și uscată/ perfectă pentru a-ți șterge buzele! („platformă”). Astfel de imagini funcționează pe principiul asocierilor bazate pe un raport de contiguitate, Alex Frandeș practicând metonimia ca modalitate de insolitare, de transformare a obișnuitului în extraordinar: „Tu deschizi gura acum. Și portocalele umplu încăperea” („ca o focă”); „ștergeți ochii cu omuleții din pachetul cu șervețele,/ mototolește-i, aruncă-i la gunoi” („a/3”); „un kafka tânăr cu ten cenușiu, cu un jurnal/ lângă el. era îngropat într-un sertar de bucătărie, printre/ pahare și furculițe” („a/3”).
Poezia lui Alex Frandeș este și autoreferențială. Poemele, mai ales cele din ultimul compartiment al volumului, care dă titlu cărții, se completează unul pe celălalt, observă Denisa Grădinaru, „urmărind o circularitate, atât la nivelul limbajului, cât și în ceea ce privește imaginile obsesive care fascinează privirea celui ce începe să scrie /…/. Senzația produsă este aceea că mereu poemul următor îl completează, îl explică, îl întregește pe cel de dinaintea sa”. Textele funcționează, astfel, pe principiul autocitării (imagini/versuri anterioare sunt reluate și topite în alte poeme), iar poezia devine o formă de joc. A se vedea, din fragmentele citate mai sus, secvența cu „o tipă care-și freacă pielea cu nisip” sau: „dinții tăi dansează în ciocolată” („ca o focă”) – „ciocolată, în care dinții mei/ pur și simplu dansează” („exercițiu în maxim 10 versuri”) – „Ciocolată pe dinți. Expirată de patru ani. Ca într-un poem de-al tău ceva mai vechi” („inimioară [Vorbești cu creierul, nu cu inima…]”).
Poemele din „inimioară” asimilează perfect și textele altora. Dan Coman, care îi este maestru și model debutantului Alex Frandeș, e prezent, discret, în mai multe poeme: „să bem ceva artizanal ceva cu gust// de ciocolată vorbesc cu mama despre asta și mama/ vorbește cu noptiera despre asta, flux continuu, ca un/ triunghi perfect, aceste lucruri care nu se vor schimba/ niciodată lângă unghieră și lângă crema de mâini, pătură fină, perna de sub picioare, și somn în noaptea de saxofon,/ un somn umed, rece, ca lacul din unirea” („[băgat până la genunchi… ]”); „alerg/ foarte lejer. eventual un joc de glezne, înțelegi? uite-așa/ ca o fetiță ce sunt. Ce mănâncă mere cu biscuiți la geamul / de la bucătărie. Văd părculețul de jos. Și fac un video” („inimioară [mara: îmi mișc brațele foarte ușor prin aer…]”). Dar Alex Frandeș mai are un model, declarat, de această dată – Richard Brautigan („Poemul pe luna februarie: Gaură în stea de Richard Brautigan”; „Stau acum singur în camera de la etaj, ca pe coada minunată a unei stele, și citesc poemele lui Richard Brautigan, cu voce tare”). Fantezismul dus la limita absurdului și ironia subtilă din poezia americanului par să-i fie foarte aproape debutantului bistrițean, transformându-l într-un rafinat care caută să-și exprime poetic identitatea prin imagini dintre cele mai neașteptate: „să arăt mai a alex frandeș, mai a focă, cu boticul meu plin de firimituri de pâine prăjită, cu mustăți ridicate, fixe, încordate, în poziție de atac”.
Fantezistă, jucăușă, subtilă – așa e „inimioara” lui Alex Frandeș.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
