Doza de educaţie (DDE) – Știți când ne dăm seama că a trecut timpul? Nu când începem să spunem „pe vremea mea…”. Ci când, la „Beach, Please!”, nu mai suntem întrebați ce artist vrem să vedem pe scenă, ci dacă suntem părintele însoțitor.

Și, culmea, din ce în ce mai mulți chiar sunt.

Acum câțiva ani, ideea că un adolescent merge la festival cu mama sau cu tata părea de neconceput. Festivalurile erau teritorii în care părinții nu aveau ce căuta. Astăzi, imaginea s-a schimbat. Unii merg pentru că regulamentul o cere în cazul minorilor, dar mulți aleg să fie acolo pur și simplu pentru că relația lor cu copilul permite asta.

Și aici este, de fapt, noutatea.

Nu faptul că părinții ajung la un festival de trap. Ci faptul că adolescenții îi acceptă lângă ei.

Atenție, asta nu înseamnă supraveghere permanentă. Nimeni nu-și dorește un părinte care filmează fiecare melodie sau întreabă din cinci în cinci minute dacă ai băut apă. Adolescenții au nevoie de libertate. Dar libertatea nu exclude siguranța. Și nici apropierea.

Poate că cea mai mare greșeală este să credem că prezența unui părinte înseamnă automat control. Uneori înseamnă doar disponibilitate. Să fii acolo dacă este nevoie. Să fii omul pe care copilul știe că îl poate suna fără teamă că va primi mai întâi o morală și abia apoi ajutor.

În ultimii ani am vorbit mult despre distanța dintre generații. Despre faptul că tinerii și adulții nu se mai înțeleg. Și totuși, imaginea unui părinte care își însoțește adolescentul la un festival spune exact contrariul: încrederea nu dispare odată cu adolescența. Dacă a fost construită din timp, merge mai departe.

Poate că nu trebuie să ne placă aceeași muzică. Nici să știm versurile acelorași artiști.

Dar ar fi minunat să rămânem oamenii alături de care copiii noștri se simt în siguranță, chiar și atunci când lumea din jurul lor face cel mai mare zgomot.

Pentru că, la final, cel mai valoros bilet de acces nu este cel la festival. Este accesul la încrederea propriului copil.

prof. Maria Adriana Nichitean