Doza de educație (DDE) – Există o categorie aparte de oameni care știu engleză.

O citesc fără probleme. O înțeleg în filme fără subtitrare. Pot traduce mental un articol întreg în timp record. Dar când trebuie s-o vorbească… se face liniște. O liniște atent construită. Corectă gramatical… dar complet inutilă.

Perfecționistul are o relație complicată cu limba engleză. O respectă atât de mult, încât aproape că nu îndrăznește s-o folosească. În mintea lui, fiecare propoziție este un test. Fiecare verb – o capcană. Fiecare prepoziție – o posibilă rușine publică… „Dacă folosesc timpul greșit?” „Dacă pronunț greșit?” „Dacă spun ceva incorect și cineva observă?”

Între timp, un italian, un spaniol, un german vorbește cu un entuziasm molipsitor, amestecă timpurile, improvizează vocabular și… comunică. Râde. Se face înțeles. Merge mai departe.

Noi, în schimb, ne cerem scuze înainte să deschidem gura. „Sorry for my English.” Ca și cum am comite o infracțiune lingvistică.
Adevărul e că problema nu e limba. E relația noastră cu greșeala.

Am crescut cu ideea că a greși e grav. Că nota mică te definește. Că eroarea te face „mai puțin”. Că dacă nu știi perfect, mai bine taci. Și așa am învățat să ne protejăm prin tăcere.

Doar că greșeala nu e o dramă. E o etapă. Un verb pus greșit nu e un defect de caracter. O propoziție stângace nu e o dovadă de incompetență. Este pur și simplu exercițiu în desfășurare.

Perfecționismul ne promite excelență, dar adesea ne oferă blocaj. Pentru că, dincolo de dorința de a face totul impecabil, stă frica: frica de a fi evaluați, corectați, expuși.

Dar învățarea reală nu se întâmplă în tăcere. Se întâmplă în conversații imperfecte. În propoziții începute cu emoție și terminate cu un zâmbet jenat.

În curajul de a spune, chiar și atunci când nu sună „ca în manual”.

Copiii nu învață să vorbească pentru că o fac perfect. Învață pentru că repetă. Pentru că greșesc. Pentru că sunt încurajați să continue.

Poate că maturitatea adevărată înseamnă să ne permitem să greșim fără să ne retragem stima de sine. Să înțelegem că valoarea noastră nu scade odată cu un „present perfect” folosit aiurea.

Limba engleză e doar un pretext. De câte ori nu ne-am abținut să ne spunem ideea, opinia, dorința, de teamă că nu e formulată impecabil?

Pe 23 aprilie se marchează Ziua Internațională a limbii engleze. Poate că cel mai frumos mod de a o celebra nu e să recitim regulile gramaticale, ci să vorbim. Mult. Curajos. Imperfect. Pentru că lumea nu are nevoie de tăcerea noastră corectă. Are nevoie de vocea noastră vie.

Așa că spune. Greșește. Corectează. Râzi. Și spune din nou.

prof. Maria Adriana Nichitean