Doza de educaţie (DDE) – Știți vorba aia din popor: „Decât mult și prost, mai bine deloc”? Ei bine, săptămâna aceasta m-am gândit la cât de des se aplică în școală. Pentru că, așa cum știți deja, s-a găsit soluția pentru salvarea educației românești: „mai mult”! Mai multe ore de predare, mai multe clase, mai mulți elevi, mai multă birocrație, mai multă navetă – și, de ce nu, mai mult burnout.
Mircea Miclea, fost ministru al Educației și probabil ultimul mohican cu ceva bun simț academic în politica educațională românească, spunea simplu: „Nu cred că poți spune că va crește calitatea unei munci dacă mărești numărul de ore în care se face munca respectivă.” Corect. Nu devii un bucătar mai bun dacă te pui să faci 300 de ciorbe pe zi. Cel mult, vei face indigestie. Iar elevii – metaforic vorbind – riscă toxiinfecție intelectuală.
Dar să nu fim doar cârcotași. Poate că această decizie a venit împinsă de o intenție nobilă: să scoatem rezultate mai bune din sistem. Problema e că sistemul e pe butuci. Și dacă bagi gaz într-o Dacie 1300 fără roți, nu devine Tesla.
Aproape jumătate dintre români cred că școala mergea mai bine în comunism. Nu din nostalgie după uniforma pepit sau ciorba de gulii de la cantină, ci pentru că atunci meseria de profesor era respectată, iar cadrele didactice erau… cadre, nu contabili de platforme și vânători de hârtii.
Da, e posibil ca unii să idealizeze trecutul. Dar ce face prezentul ca să nu fie comparat cu el?
Astăzi, în mediul rural, un profesor de română face naveta în două sau trei sate, predă la clase simultane, completează formulare digitale fără net și e nevoit să-și ia al doilea job: lecții private sau… taxi. Nu-i de mirare că doar 9% dintre profesorii actuali sunt sub 30 de ani.
Și atunci ne întrebăm: De ce nu vin tinerii în sistem? Poate pentru că nu visează să ajungă profesori cu diplomă și salariu de începător la stat. Poate pentru că e greu să motivezi pe cineva să construiască viitorul cu mâinile goale și norma mărită.
Așadar, dragi decidenți, dacă tot vreți să creșteți calitatea învățământului, încercați altceva: reduceți birocrația, creșteți prestigiul profesiei, oferiți formare reală, puneți omul potrivit în catedră potrivită.
Iar dumneavoastră, cei care vă amintiți cu drag de vremurile când profesorul era „domn’ profesor” și nu „bossule”, vă întreb: ce facem ca să fie iar așa? Educația nu se face cu nostalgie, nici cu norme mărite. Se face cu respect, cu strategie și cu… timp.
Ne-am obișnuit să punem plasturi pe o rană infectată și să ne prefacem că-i vaccin…. Nu mai puneți presiune pe ce e deja crăpat.
Consolidați-l. Sau reconstruiți. Cu cap, nu cu pixul.
prof. Maria Adriana Nichitean
