Doza de educaţie (DDE) – Zilele trecute, am citit o postare a unui fost profesor de-al meu. Unul dintre aceia care te învață mai mult prin întrebări decât prin răspunsuri. Pe care îi admiri instinctiv, tocmai pentru că ies din decorul clasic al catedrei și te provoacă să gândești în afara grilei de examen.
Spunea, cu un amestec de sinceritate și umor discret, că de ziua lui a primit zeci, poate sute de urări pe Facebook. O avalanșă de „La mulți ani!”, emoji-uri, GIF-uri cu torturi dubioase și flori mai colorate decât ar permite un ochi sănătos. Și că, deși s-a bucurat, a fost cuprins de un sentiment ciudat: vinovăția de a nu putea răspunde fiecăruia în parte. Rușinea de a nu întoarce gestul. Vinovăția unei „crime sociale” minore: încălcarea reciprocității.
Și m-a pus pe gânduri. Pentru că avea dreptate.
Internetul e, se pare, un excelent agent de propagandă pentru gândurile negative. Le amplifică, le viralizează, le oferă microfon și cameră. Dar când vine vorba de cele bune? Devine timid. Aproape rușinos. Complimentele par suspecte, iar încurajările – naive.
Zilele de naștere devin, astfel, singurele momente când algoritmul decide să ne reamintească de ce (teoretic) am inventat aceste rețele: ca să fim conectați. Să nu uităm unii de ceilalți. Să ne amintim să fim oameni, măcar o dată pe an.
Dar conexiunea reală nu se măsoară în like-uri. Nu are filtru, nu se arhivează în „amintiri” și nici nu se monetizează în vizualizări. Conexiunea reală cere prezență. Atenție. Răbdare. Uneori, chiar și tăcere. Iar asta, într-o lume care ne împinge constant să reacționăm instant, să dăm un like din reflex, din obligație socială.
Nu e nevoie de sute de urări ca să fim prezenți în viața cuiva. Uneori, e suficient să spui sincer: „M-am gândit la tine.” Și – mare lucru – să o și fi făcut-o. Dar conexiunea reală nu se măsoară în like-uri, cum spuneam.
Și, deși nu putem răspunde tuturor, putem, din când în când, să ieșim din scroll și să intrăm într-o conversație. Reală. Asumată. Cu un coleg. Cu un elev.
Cu un profesor care cândva ne-a pus o întrebare imposibilă, doar ca să ne facă să gândim.
prof. Maria Adriana Nichitean
