Educația nu e o fabrică! Sau… cel puțin n-ar trebui să fie. Se pare însă că cineva,
acolo sus, la Cotroceni, s-a uitat prea mult la filme cu roboței neobosiți. Altfel nu
ne explicăm de ce, într-o țară în care profesorii abia mai au timp să-și tragă sufletul
între un teanc de lucrări și o ședință cu părinții, apare ideea magică: „Hai să le mai
dăm câteva ore în plus! N-au destule, sigur se plictisesc!”
Zilele trecute, sindicatele din Educație – FSLI, Spiru Haret și Alma Mater – au
ridicat glasul: Nu, nu și iar nu! Norma didactică nu se umflă ca aluatul de cozonac.
Creșterea ei ar însemna, pe scurt: profesori și mai obosiți, lecții și mai grăbite,
copii și mai confuzi, și un viitor educațional care începe să semene cu o piesă
absurdă de teatru, în care toți joacă, dar nimeni nu mai înțelege textul.
Hai să spunem lucrurilor pe nume! Profesorul nu e un muncitor la bandă. O oră de
curs nu înseamnă doar 50 de minute de vorbit. În spatele ei sunt pregătiri,
planificări, corecturi, consiliere, idei, creativitate și, desigur, nervi mâncați la micul
dejun, cu un zâmbet pentru elevi.
Și totuși, ideea majorării normei apare ca soluție la un deficit bugetar care,
surpriză!, nu a fost creat de profesori. Nu ei au cheltuit bugetul țării pe sinecure,
contracte dubioase și … altele. Dar iată-i, din nou, puși la zid.
Întrebarea e simplă: Vrem o școală care produce „la kilogram” sau vrem o educație
de calitate? Pentru că nu poți cere empatie, inovație și motivație din partea unui
profesor care abia mai apucă să-și vadă propriii copii.
Așadar, stimați decidenți, înainte să puneți pe hârtie noi norme, vă provocăm:
mergeți o zi la clasă. Nu, nu pentru poze. Pentru realitate. Cea cu 30 de copii în
clasă, doi cu cerințe speciale, unul fără mic dejun și cinci fără caiete.
Educația nu e bandă de producție. E un proces viu, cu suflet, cu oameni. Cu
profesori care merită susținuți, nu storși.
Prof. Maria Adriana Nichitean
