E zi de sărbătoare, azi, pentru fiecare dintre noi, cei ce viețuim pe plaiurile mioritice. Căci, e Ziua Națională a României. Și-o simțim cu toții ca fiind una de sărbătoare, căci, bugetari sau nu, majoritatea ratăm o zi de servicu. Și unde mai pui că e cea de luni. Deci cea mai grea din săptămână, dacă e să țin cont de opinia unui prieten ce sugera, în urmă cu puțin timp, că am avea nevoie de încă o zi în săptămână. Una care să nu aibă niciun nume. Dar în care să te odihnești după weekend-ul ce te solicită prin numeroasele activități extra-serviciu pe care le desfășori. Căci, nu-i așa?… Timpul e relativ. Și n-ar fi chiar un sfârșit de lume să adăugăm săptămânii încă o zi. De odihnă.
Dar, până la momentul în care dorința prietenului meu ar putea deveni realitate, să ne bucurăm cu toții de această zi de luni, în care suntem liberi… de serviciu. Căci, e o zi de sărbătoare. În care minunat ar fi să profităm de timpul în plus, alături de ceilalți membri ai familiei. Și nu oricum. Ci încercând să-i dăm semnificația reală. A unei sărbători naționale. A unei zile ce serbează momentul în care românii s-au bucurat că pot fi alături. Uniți. Lucru ce ni se întâmplă din ce în ce mai rar în ultima vreme.
Să mergem alături de copiii noștri, să vedem defilarea armatei. Să le punem în piept tricolorul și să le vorbim despre istorie. Să-i lăsăm să fluture, azi, nu stegulețe primite de la diferite promoții, ci steagul României.
Și, dacă ceea ce au aflat la școală legat de data de 1 Decembrie este completat, acasă, măcar cu câteva informații, de către părinți, dovadă a preocupării acestora spre a crește copii frumoși, care să simtă și în viitor că aparțin unei nații, cred că 1 Decembrie poate deveni o zi reală de sărbătoare.
Închei astăzi, mai devreme decât de obicei, căci mă grăbesc și eu spre o zi liberă, pe care să o petrec alături de copilul meu, vorbindu-i depre trecut, pentru a privi mai demn și optimist spre viitor. Și bucuroasă că deși e zi liberă de la școală, nu e zi liberă de la educație. În doze sau nu…