Doza de educaţie (DDE) – A apărut o artistă generată cu inteligență artificială. A ajuns și pe radio. Și, aproape instant, s-a declanșat panica morală. Nu pentru că muzica ar fi neapărat proastă — despre asta vorbim surprinzător de puțin — ci pentru că „nu e reală”, „nu e corectă”, „nu e etică”. Semn clar că problema nu e sunetul, ci senzația că ne fuge pământul de sub picioare.
Publicul ascultă și spune simplu: îmi place sau nu-mi place. Industria, în schimb, intră în alertă. Pentru că AI-ul nu mai cere permisiuni, nu mai așteaptă validare și nu mai respectă ierarhii.
Radio-ul, oricât ne-ar plăcea să-l vedem ca pe un templu al autenticității, a fost mereu un filtru pragmatic: ce funcționează, ce emoționează, ce ține oamenii aproape. Iar AI-ul exact asta face. Eficient. Fără emoții. Ceea ce, paradoxal, ne emoționează.
Recunosc: și pe mine mă sperie puțin AI-ul. Pentru felul în care ne poate schimba viețile, pentru rapiditatea cu care ne oferă soluții, pentru tentația de a ne lăsa mintea pe pilot automat. E confortabil să nu mai gândești totul de la zero. E periculos, dar comod. Și totuși, mă agăț de un gând optimist: oricât de performant ar fi un algoritm, nu ne poate lenevi chiar sufletele. Acolo încă e treabă de om.
Discuția devine însă cu adevărat inconfortabilă când AI-ul atinge identități culturale sensibile. Pentru că tehnologia nu face decât să scoată la suprafață o ipocrizie veche: ne place folclorul, ne place culoarea, ne place sunetul — mai puțin oamenii reali, cu vocile lor incomode și poveștile lor complicate. O artistă virtuală e sigură. Nu cere explicații. Nu cere drepturi. Nu ne obligă să ne uităm în oglindă.
Poate că AI-ul nu amenință arta autentică. Un artist cu voce proprie, cu identitate și curaj nu poate fi înlocuit. Ce se clatină, de fapt, e confortul mediocrității protejate de sisteme vechi, de uși închise și de „așa se face”.
Dacă o piesă ne deranjează nu pentru că e slabă, ci pentru că „n-ar fi trebuit să ajungă acolo”, poate nu muzica e problema. Poate e doar frica firească din fața unei lumi care se schimbă. Iar întrebarea rămâne deschisă: ne apărăm pozițiile sau ne antrenăm mintea și sufletul să țină pasul?
prof. Maria Adriana Nichitean