Cartea de debut a lui Alex Gabriel Stan, „Ishtar” (apărută la Editura Vinea în 2024, după ce a obținut Marele Premiu „Ion Vinea” pentru debut) e deconcertantă. Titlul și structurile alegorice cu trimiteri la diverse mitologii, conexiunile neașteptate între fizic și conceptual, densitatea și ineditul imaginilor, discursul în flux, cu modulații oraculare, atenuarea graniței dintre reflecția filosofică și confesiunea lirică – toate contribuie la ambiguizarea poemelor și, în consecință, pot pune în dificultate cititorul. Ermetismul unor secvențe este determinat, probabil, de formația filozofică a autorului, aluziile la ideile și teoriile gânditorilor lumii lăsându-se detectate mai greu de un cititor care nu și-a făcut profesie din lectura și interpretarea acestora.
„Ishtar” conține o poezie distopică, descriind o lume ce își așteaptă sfârșitul, o lume a stărilor la limită și a suspansului. Aici, realul se întrepătrunde cu fantasmagoricul, alienarea merge mână în mână cu melancolia, iar iminența pericolului e aproape palpabilă. Structura circulară a cărții e grăitoare pentru definirea acestei lumi ce stă sub semnul pericolului și al angoasei. Primul poem, „tremură câmpul”, profețește (descrie într-un limbaj sibilinic) dezastrul care se apropie: „mureau bătrânii singuri și tinerii râdeau. Erau desculți pe iarba moale/ și drumul se îngusta în fața lor și nu vedeau cum fețele s-aprind/ ca galbenul de lună./ lătrau și câinii simțind cum lumea se închide./ ei nu-și gândeau pământul buhăit cum îi înghite, dar vedeau/ cum roșul șters se stinge tot mai repede. Au încercat să strige/ cu limbile uscate că tremură câmpul”.
Poezia din finalul cărții, „să nu te temi”, sugerează imposibilitatea de a evita catastrofa, repetiția din ultimul vers intensificând tensiunea așteptării: „timpul a trecut, timpul a venit. am privit minunile colosale/ cum se uitau la roiuri din vale. totul e de-acum imposibil de mic/ și imposibil de prins. mâinile cele mai tari nu mișcă nici praful/ de pe atlant. văd prin crăpături cum mișună balaurul./ nu mai rămâne nimic din nimic. mergi înainte să se sfarme făgașul./ te vor prinde din urmă, să nu te temi să nu te temi”.
Personajul poematic e parte a acestei lumi intrate în derivă, profund deprimat („m-am târât printre vii ca să dansez pe calea eternă și să calc/ cu forța fulgului pe burți morbide și pe fețe tumefiate de gerul veșnic./ am forma urii arsă între ochi și mă ține viu dar mi-e tot mai amar/ și mi-e tot mai rău și-s greu de spirit” – „Ishtar”) și imaginându-și cu exactitate intrarea într-o altă dimensiune („din când în când vine încet/ nu așa încât să nu-mi dau seama/ totul e pe jos pe pământ/ va ieși ca un melc la coada furtunii târât/ și uns să nu pun mâna/ am putrezit în colțuri umede lipsit de puteri/ am intrat cu picioarele în față/ vălul mă înfășura la călcâie/ nu sunt singur/ ajutor primeam dar nu-l primeam decât din frică” – „monstrul”).
Fie că încearcă să definească realii din sfera abstractului (a conceptualului), fie că se referă la abisul interiorității umane, Alex Gabriel Stan adoptă o retorică a oracularului și organizează versurile în comprimate metaforice: „Printre perlele grele se naște divinul obscur/ spiritul e greu/ e greu ce atârnă pe spiritul lumii” („Ishtar”); „monstrul se termină în spatele ochilor înainte/ să-l prindă lumina” („monstrul”). De aici și caracterul gnomic al mai multor poeme.
Autorul volumului „Ishtar” impresionează prin capacitatea de a descrie plastic, ajutându-l pe cititor să vizualizeze lumi care par să fie produsul invenției pure. Imaginile care se derulează odată cu desfășurarea textului sunt vii, palpabile, pline de expresivitate: „și ce posac e să urc pe dealuri goale și să îmi închipui aricii/ cum se tăvăleau în vremurile vechi” („punct”); „se uită la mine mereu/ se mișcă încoace spre mine/ ce-i acum e acum/ mă simte simțind/ e-n față și-n spate/ în ceața culeasă de trecerea timpului/ i-am văzut pielea zburlită/ i-am văzut părul albit/ i-am văzut țoalele arse cu pene de fum/ i-am văzut trupul trăgând pe sera jilavă/ pe lângă peste sub” („se uită la mine”); „e cald de tot dar frigul așteaptă la margini cu răbdare/ și puținul galben de pe cer s-a topit într-un carmin imens” („urmele”). Și stările sunt transpuse cinematografic: „vine de afară/ e o pasăre galbenă/ se ascunde sub piele/ face cuib în picior și radiază concentric” („dinafară, înăuntru”).
De fapt, mai multe poeme din volumul „Ishtar” par să fie onirice prin excelență – realitățile construite de Alex Gabriel Stan sunt analoage visului, sunt un fel de realități paralele, desprinse parcă din subconștient prin intermediul unor vise pe cât de ciudate pe atât de uluitoare. Cel mai relevant în acest sens este poemul „Foca pe plai”.
Fie că semnifică, așa cum specifică unele dicționare, „inconștientul sau, cel puțin, acea parte a inconștientului născută din refulare și ferm înfrânată de Proteul fiecăruia”, fie că autorul pune alte sensuri în ea, „foca” declanșează un adevărat flux de imagini în care vizualul se îmbină cu auditivul pentru a reda o atmosferă generată de trăiri intense, împinse până la paroxism.
Spectacolul care rezultă e de-a dreptul năucitor: „e foca pe plai/ e veselie/ sunt chiote, răgete și câteva scâncete/ vulturul face cercuri pe cer și cârtița sapă tuneluri blindate/ se sparge chinul de flori și pe draci îi doare curul/ latrinele țâșnesc cu gel de duș și chihlimbarul gustă a magiun/ vreau să țin foca în brațe dar coada e lungă/ natura se supune când foca dispune /…/ i-e frică de apă, i-e frică de frig, nu știe să-noate,/ nu știe că-i focă, nu știe ce-i vesel că-i foca pe plai/ i-e cald și i-e rău și pietrele zgârie/ și eu când am luat-o am strâns-o prea tare// de vulture i-e frică, de om se ferește, doar cârtița-i bună,/ dar ea se pitește în colțuri uitate de lume /…/ când foca țipa și se speria se aruncau ciorile s-o piște pe nări,/ S-o zgârme-n subsuori cu ciocul setos de apă și aur/ când foca plângea și striga s-o ajute veneau melcii/ s-o ungă pe spate cu zeamă de melc// și foca fugea în găuri adânci/ unde vrabia nu poate s-o scuipe și copita de cal n-o lovește/ unde bezna adâncă ferește/ de rânjetul soarelui/ de râsetele plodului/ de chiote, vaiete, răgete, răni adâncite/ de dinți alungiți și gheare-ndoite/ de lumea strâmtată de focuri și flori/ cu foca-n pământ și zeul în nori”. Enumerațiile, reluările în lanț și anaforele frecvente conferă versurilor caracter incantatoriu, iar cititorului îi lasă senzația de vârtej ce se tot intensifică.
Confuzie și uluială, acestea sunt senzațiile cu care te lasă lectura poemelor din „Ishtar”. Ca o recompensă însă, vine spectacolul imaginilor, pe cât de ireal, pe atât de copleșitor.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
