Unul dintre debuturile discrete ale anului 2024 este cel al lui Adrian A. Agheorghesei, cu volumul „Cu mine, cu voi, cu nimeni”, apărut la Editura Junimea. Poezia acestui autor, care-și publică prima carte la vârsta de patruzeci de ani, nu ține cont de mainstreamuri și trucuri de marketing, ci probează, în fiecare vers, forța revelatorie a metaforicului.
Se produce un fel de resurecție a formulei neomoderniste, care miza, cum remarcă Ion Pop, pe „recucerirea conștiinței de sine a poeziei ca limbaj specific” (și imaginarul tot din neomodernism pare să-și tragă rădăcinile: pasărea, inima, ochii sunt laitmotivele cărții). Se poate observa o transfigurare și o abstractizare, de natură stănesciană, a concretului și crearea de structuri chiasmice prin care faptele vizualizate par secvențe desprinse dintr-un film suprarealist: „Și am văzut cum inima s-a deschis/ ca porțile cimitirului din flori uscate,/ și am văzut cum oamenii se îmbulzeau cu buzele înainte,/ cu unghiile roșii date peste cap,/ și am văzut pasărea din nailon ciugulindu-și trupul,/ cum se mai prăbușea ea, flămânzită!/ cum mai flămânzea ea, prăbușită!/ cum mai înnodau îmbulziții aerul roșu!” („Pasărea de nailon”); „Bărbatul își ia pielea pe el, femeia înghite globul,/ dimineața își pocnește încheieturile ruginite,/ nu se mai privește nimeni cu nimeni.// Cadru larg cu tren spintecând soarele plin de bube,/ doi oameni merg invers, șine și tunel între ei,/ fiecare duce în brațe o jumătate de câine” („Scurtmetraj cu femeie și bărbat”). Iar asocieri aparent ordinare dau naștere unor imagini ce amintesc de efectele iluzioniste din picturile lui Dalí: „Ți s-a făcut frig, ai cerut ceai de mentă,/ de abur, un câine creț îți lătra sub bărbie,/ ai aprins o țigară,/ cu lesa din ea mi-ai lipit câinele de față” („Ziua când am semănat cu toamna”). La atâta concentrare de metafore, nu lipsesc, evident, nici prețiozitățile: „mamei i-au crescut struguri albi pe lângă urechi/ și duminici galbene în palme” („De vorbă cu tata”); „era o seară când teii își tăiau moțul/ sau poate zăpada se spăla de cer” („Haideți la vânătoare”).
Adrian A. Agheorghesei scrie despre vulnerabilitate. Personajul poematic își reconstituie relația cu tatăl, care, în timpul vieții, manifesta când ieșiri violente („Mă foiesc. Înjură tata. Rămân așa./ Mi-e teamă. Ba nu. Mi-e drag tata./ O strâng pe sor-mea de mână,/ ea, pe aia mică”, „Noapte bună, copii”), când gesturi de afecțiune („El picta cifre, bărboși, dame, inimi,/ frunze, juveți, romburi și trefle/ pe cartoane asos și l.m./ Ne spălam pe mâini, tăiam, împărțeam,/ și-n mirosul ăla acru, de cariocă,/ învățam tabinet/ și cum se iubește un om străin”, „Cadre cu tata”). Moartea acestuia (sinuciderea) dezvăluie lipsa atașamentului filial și, în mod paradoxal, obținerea libertății: „Ești taică-tu în picioare,/ îmi tot spune mama,/ voioasă de parcă ar culege ghiocei în cimitir.// Când i-au tăiat ștreangul,/ chiar atunci și-a dat sufletul,/ soră-ta aia mare l-a pupat,/ era cald încă, tu erai rece./ Privind banii de pe pieptul lui,/ mă gândeam dacă ne ajung de-o casă” („Sunt tatăl în minciună, în umeri și genunchi”); „Și, tată, a venit ziua când te-a încuiat veșnicia,/ și a venit vremea când au crescut păianjeni din părul tău/ lung și negru./ Și, mamă,/ a venit ziua când ai plâns uitându-te la mine,/ a venit vremea când mi-ai dezlegat cheia de la gât” („Basm cu strâmbi”). O relație tată-fiu complicată (aproape kafkiană), care însă este transpusă în poezie nu neapărat pentru a dezvălui trauma, ci, mai curând, pentru a aminti de fragilitatea umană, de precaritate. De moarte, altfel zis: „Dar oare cum erai când s-a golit aerul din gât,/ ce-ai văzut ultima dată, ce gând te-a locuit?/ O rază care acum e ploaie,/ zid, acum copac,/ fluture, acum unghie?” („La multă descompunere, tată”).
Cele mai multe dintre poemele volumului „Cu mine, cu voi, cu nimeni” sunt despre moarte. Valorificând această temă, Adrian A. Agheorghesei reușește să schimbe registrele și să prezinte trecerea fie prin imagini ce amintesc de poezia metafizică blagiană („Am steme pe ochi,/ nu disting între glasul ud de mamă și iubită;/ în copacul care mă îmbracă,/ pipăi un fulger, un călător,/ un sărut”, „p.s”), fie prin notația cinematografică („Aici,/ nu se mai întâmplă nimic,/ doar ceva metalic, cu-ncetinitorul,/ tot mai încet,/ înapoi”, „Plăci vinil peste ospicii”), fie prin formule aparținând parcă unor cântece din folclorul urban interbelic sau remake-urile acestora în varianta Mihai Mărgineanu („Puțea a iod și hoit, unul zbiera după morfină,/ altu-și certa iubirea de la douăzeci de ani –/ Maricico,-n dumnecatu’ mă-tii, ai închis câinele afară! –/ mai murea câte unul…”, „Maricico,-n dumnecatu’ mă-tii, ai închis câinele afară”). Astfel, aproape toate poemele „sunt existențiale”, cum bine observă Silvia Bitere, iar pasajele din viața personajului care le populează „ori din viața unui oraș uitat într-o istorie vin să completeze o imagine apocaliptică, oximoronică de un dulce-amar a tot ce simte și visează pe viu”. Și doar arareori, prin raportare subtilă la mit (Orfeu-Euridice), se insinuează în carte elemente de lirism erotic: „Călcai grăbit prin mine,/ în fiecare odaie întorceai tablourile cu fața la perete.// Și beția de mai își împrăștia mahmureala,/ și era și cald și frig, și teii în carne erau,/ și parcă eram și eu, și parcă nu eram,/ și te-a înghițit gura aia de metrou/ ca și cum te aștepta de-o viață,/ ca și cum mă strângea de suflet.// Nu ți-ai mai întors niciodată privirea,/ niciodată” („Despărțire”).
Poemele lui Adrian A. Agheorghesei sunt, în general, grave, aproape solemne (sunt scrise cu patimă, cu trăire intensă). Există însă momente în care ironia devine formă de exteriorizare a disperării: „Tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm –/ doar atât să mai răspunzi, doar atât să mai întrebi,/ lua-te-ar nemurirea să te ia!” („Mirări”). Același rol îl au și puținele jocuri de cuvinte (omofonice, de holorimă), care au substrat filosofic și accentuează proximitatea morții: „Din încleștarea de-a nu fi singurul,/ intuiesc oameni ca mine,/ simpli, sobri, cumpătați,/ le pun ochii-n palme, învârt tăcerea,/ să ne jucăm cu rândul curândul/ la ruletă” („Păienjeniș de lustre albastre”).
„Cu mine, cu voi, cu nimeni” este cartea unui debutant matur, care cunoaște la fel de bine poetică și filosofie și care ar trebui citit cu mai mult interes. Are ce să spună.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
