Doza de educaţie (DDE) – Zilele trecute mi-am sunat copilul de departe. În cea mai mare parte a zilelor el este cel care sună. Pentru că înainte de a pleca de acasă i-am spus cât de mult mi-aș dori să rămânem conectați la realitățile celuilalt, măcar atât cât poate fiecare oferi prin telefon. Și mă sună. Fie să-mi ceară ceva, fie să-mi ofere ceva.
De cele mai multe ori începe dialogul cu mine cu aceeași întrebare: cum ți-a fost ziua? O întrebare la care prefer prea des să răspund, așa cum îmi răspundea și el în unele zile din vremea în care era școlar… Ziua?…bună…ok…nimic special. Îmi dau seama că eu acum încerc să ascund în spatele acestor cuvinte zbaterea de peste zi de la serviciu, fără să pun și pe umerii lui din neliniștile adultului care nu-și găsește răgaz și pentru altceva. Acceptă cu zâmbet discret răspunsul meu incomplet și așteaptă apoi să-i întorc întrebarea sau șirul de întrebări care încearcă să reconstituie timpul lui de la ultima conversație. Răspunsurile lui sunt nițel mai dezvoltate, dar pentru că nu adâncesc întrebările, toată lumea pare mulțumită. Cam asta s-a întâmplat de o vreme.
Aseară însă, stând mai la distanță de umbra grijilor de la serviciu, am simțit brusc nevoia ca eu să îl sun. Cu senzația puternică, că nu am mai vorbit nu de câteva zile, ci de mai bine de o lună. Că n-am reușit în ultima vreme să trec dincolo de cuvinte și să-l ascult în mod real, și să-l simt. Pentru că am lăsat mulțimea prea mare a celor de făcut la serviciu, să-mi asedieze trăirile…
Dar ieri l-am sunat. Fiind prezentă în discuție și el în aceeași măsură. Fără să deschid vreo agendă să notez ceva în ea, iar el fără să caute și altceva de făcut. Și-am simțit că e bine. Și la mine, și la el. Chiar dacă a fost o discuție scurtă, a fost mai cu sens decât toate celelalte purtate în grabă în zilele din lună.
Și mi-am amintit de mama unei fetițe, cu care am stat de vorbă cu câteva zile în urmă și care voia să facă mai bine lucrurile în relația cu copilul. Și care-și programase o zi întreagă în weekend, cu timp de petrecut împreună la film, la plimbare, la masă, la joacă. După o zi lungă, la finalul ei cea mică mai voia timp cu mama, de parcă nu s-ar fi întâmplat mai nimic până atunci. O fi oare din același motiv? Faptul că mama era prezentă acolo cu brațele, cu zâmbetul, cu inima, cu corpul întreg, dar mintea de fapt îi era departe? Că gândurile i se balansau încontinuu între ce nu a fost făcut și ce trebuie făcut la serviciu?
Nu știu… însă știu sigur că cei mici sau mari, de care ne pasă și cărora le pasă de noi, au nevoie ca atunci când decidem să petrecem timp împreună, chiar să fim acolo. Cu sufletul dar și mintea… fie că este despre un simplu telefon sau o zi întreagă de activități cu ei… altfel învață să se strecoare încet, cu zâmbet discret… dincolo de noi și grijile noastre, dincolo de dorința de a dărui și primi.
prof. Maria Adriana Nichitean
