Doza de educaţie (DDE) – De curând a fost acordat premiul Nobel pentru pace. Anul acesta, unei organizații japoneze, o mișcare populară a supraviețuitorilor bombei atomice de la Hiroshima și Nagasaki, pentru că a demonstrat prin mărturii că armele nucleare nu trebuie să mai fie folosite niciodată.
Nu știu dacă aceste informații mi-ar fi stârnit interesul la fel de mult, dacă în urmă cu o lună nu aș fi vizitat Centrul Nobel pentru Pace, din Piața Primăriei orașului Oslo. Cum s-a transformat Alfred Nobel din “negustorul morții” în cel datorită căruia pacea și viața sunt onorate anual, e o poveste care merită citită. Pentru că îi poate inspira pe mulți dintre cei care nu cred că adulții își mai pot schimba viziunea asupra vieții și modul de a acționa, de la o vârstă. Sau și mai bine e o poveste care merită ascultată din gura ghidului care îți conduce plimbarea prin muzeul din Oslo.
De fapt nu despre Nobel mi-am propus să povestesc. Personajul principal al poveștii mele este chiar ghidul centrului. O domnișoară care ne-a primit cu zâmbetul pe buze încă de la intrare. Și care nu și l-a șters până la momentul plecării. Cred că până la această vizită, nu am întâlnit niciodată pe cineva atât de dedicat. Istoriile despre Nobel și despre cei cărora li s-a decernat premiul oferit de el erau povestite nu doar de cuvintele rostite, ci și de tonul vocii, de lumina din ochi, de postura corpului. Toate făceau ca pereți simpli, pe care erau înșirate texte și imagini, să prindă viață.
La finalul turului, toată lumea a simțit nevoia să-i spună cât de minunată a fost. Cum a reușit să transforme livrarea de informații, într-o scenă în care personajele istoriilor povestite au prins viață. Privind-o, gândul m-a dus spre profesoara mea de istorie din liceu. Avea aceeași pasiune și îndărătnicie de a transforma niște informații plictisitoare pentru adolescenții din bănci, în povești pe care le rețineai chiar din clasă…
Și mă gândeam că, dacă în sala de clasă ar fi mai mulți profesori care să-și propună să transforme anostul în poveste, să-și păstreze zâmbetul nealterat și molipsitor până la ieșirea din clasă, poate am vedea mai mulți adolescenți interesați de a ști. Dincolo de toate greutățile și piedicile pe care le poate avea un profesor, să stăpânești aproape de perfecțiune conținutul pe care îl ai de predat, să îl livrezi într-o manieră în care elevul să se simtă și el actor în povestea ta…poate fi o bucățică de minune care să schimbe lumea.
Așa cum Nobel s-a schimbat pe el și puțin și pe cei din jur, spre final de existență. E drept că bucăți de minuni, făcute de oameni-minuni nu le întâlnești pe fiecare culoar de școală, dar măcar un profesor de felul acesta dacă găsești în clădire, merită aplaudat, la… școală deschisă.
prof. Maria Adriana Nichitean