Am citit zilele trecute un articol despre un studiu ce urmărea felul cum se schimbă copiii pălmuiți de părinți. La cât de mult am vorbit despre efectele ,,educației” ce apelează la violență indiferent de forma ei, cu siguranță anticipați deja rezultatele lui. Nici nu trebuie să vă mai spun că unde dă mama… chiar nu crește. Modelul acesta de educație în schimb se întipărește în mintea și sufletul celui care a primit-o și se trasmite mai departe, viitoarelor generații.
Cred însă că dacă ar fi să întreb acum pe stradă, la întâmplare, 10 părinți mai tineri dacă au apelat la violență în creșterea copilului, nu vor fi prea mulți cei care o vor recunoaște. Și asta pentru că la nivel teoretic astăzi, foarte mulți știm că violența nu e o soluție. Și buni cunoscători ai teoriei fiind, ne este rușine să recunoaștem că nu o punem în practică totdeauna. Unde mai pui, că deși îi criticăm mereu pe cei din generația tânără că sunt lipsiți de răbdare, cam la fel stă situația și în cazul nostru, când vine vorba de educație.
Vrem să obținem rezultate imediate, în termen scurt. Și cum pe termen scurt violența pare să rezolve problema apărută, o folosim. Din lipsă de timp și dorință de rezultate rapide. Sună deranjant o astfel de afirmație, dar chiar așa este.
Spuneam că, în opinia mea, sunt puțini părinții care recunosc acest lucru. Cu toate acestea am dat și peste un studiu al Organizației „Salvați Copiii” făcut în urmă cu vreo doi ani, care mă contrazice. 38% dintre părinții chestionați nu au avut vreo ezitare în a recunoaște că își bat copiii. Neașteptat de mare procentul sincerității! Au rămas însă și câțiva care au apelat la minciună, pentru că s-a dovedit că procentul era în fapt de 63%. Deci în România, fie că recunoaștem sau nu, educația încă se mai face cu cuvinte sau gesturi nepotrivite ale părinților. Și-atunci de ce să ne mai mirăm de comportamentul celor mici, când modelul din familie e unul mai puțin echilibrat.
Făcând un calcul rapid, rămân cei 37% dintre părinți care nu apelează la metode neortodocse în creșterea celor mici. Mă întrebam cum își educă aceștia copiii.
Specialiștii spun că cel mai frecvent prin condiționare. Privarea de tehnologie (tablete, laptopuri sau telefoane). Ai zice că sunt cei mai inspirați. Veste rea însă și pentru aceștia! E o metodă tot pe termen scurt care nu rezolvă situația, ci îi învață pe copii despre lipsa lor de putere în fața cuiva mai mare decât ei. Drept urmare o resimt ca pe o mare nedreptate. Adică tot un abuz, deși nu este fizic.
Of! Brusc am obosit. Pentru că îmi dau seama că tot ce ține de educația durabilă presupune investiție prelungită. Iar pentru a educa frumos e nevoie să-ți faci timp. Mult timp!
Mă opresc aici, cu gândul la resursa aceasta importantă de lipsa căreia ne plângem cu toții. Apoi, spre energizare personală în lupta cu timpul, mai consum o doză de educație.
prof. Maria Adriana Nichitean
