Suplu, dar puternic, impunând o voce distinctă în peisajul poeziei tinere românești, volumul de debut al Teodorei Vasilescu, „Fragil și aproape absurd” (Editura Tracus Arte, 2021), a rămas cumva în umbră. Cartea a luat Premiul Agenției de Carte și a fost nominalizată la premiile Festivalului Național de Poezie „Nicolae Labiș”, dar nu s-a bucurat de suficientă atenție din partea criticilor. Este însă o poezie pe care discreția autoarei nu ar trebui s-o împiedice să fie vizibilă, pentru că, scrisă de o mână sigură, e puternică, percutantă, plină de tensiuni, dezvăluind trăiri autentice. O poezie, cum o definește Cosmin Perța pe coperta a patra a cărții, „tăioasă, asumată, care nu rostogolește cuvinte de dragul imaginilor, ci acumulează sens și emoție, un film care se derulează în slow motion și spune o poveste despre fragilitate cu maxim de expresivitate”.
Într-un interviu pentru Agenția de Carte, Teodora Vasilescu definea poezia ca pe o acțiune defulatoare și, totodată, stimulatoare în efortul de autocunoaștere și autorevelare: „Da, poezia chiar poate să devină un spațiu în care ne putem expune (și) vulnerabilitățile fără teamă. Poate să devină o casă în care să ne întoarcem de fiecare dată când avem nevoie de siguranță, o casă în care să ne mutăm sau în care să invităm oameni. Câteodată, o casă din care plecăm. Pentru mine, poezia a devenit un spațiu în care pot să fiu curajoasă uneori. Aici găsesc puterea în vulnerabilitate, iubirea în ceva-ul interior pe care-l caut constant și, poate, fix lucrul care-mi lipsește în viața de zi cu zi: speranța într-o posibilitate, oricare ar fi ea”. În această cheie pot fi/trebuie citite poemele din „Fragil și aproape absurd”. Primele versuri din carte – „nu știu cât e poezie// și cât e așteptare// sunt un ghem de emoție 1,68” – plasează textele sub semnul actului poetic ca gest divulgator (scrierea devine o acțiune similară cu actul de răsfirare, de această dată, a emoțiilor) și, în același timp, eliberator, autoarea surprinzând, cum bine observă Iulia Stoichiț, „instantanee ale intimității, dar și ale orașului /…/ filtrate prin intermediul amintirilor și/ sau a sensibilității vocii poetice”.
Câteva sunt stările definitorii pentru vocea din aceste poeme. Așteptarea devine, concomitent, semn al fidelității („o să te aștept aici/ ca un câine uitat în casă// o să te aștept/ până când nu o să te întorci/ de foarte multe ori/ și o să mă întind doar acolo unde/ nu e/ lumină” – „sunt o fată simplă”), al incertitudinii („eram atât de mică/ că încăpeam în brațele tale strânse la piept/ tremurai de frig și de așteptare/ cine ești/” – „nu poate omul să mai zâmbească fără să râdă”) și al fără-rostului („o/ să te trezești cine-știe-unde poate/ nu există/ așteptare și/ lucrurile doar se întâmplă/ ca o explozie într-un spațiu închis bum-bum-auzi-/ tăcerea și/ dispari” – „oh ce zi frumoasă pentru știință”). Dorința sau nevoia luării de la capăt, ca o speranță în a doua șansă, este anunțată în câteva poeme („mă gândesc de multe ori la posibilitatea unei/ șanse/ de a lua de la capăt/ de a începe să exist” – „nu știu cât e poezie”). Singurătatea e starea dominantă, care marchează condiția personajului poematic, determinând o acută conștientizare a fragilității, a vulnerabilității și, în consecință, a durerii: „ne alegem zilele în care plângem amândoi pentru aceleași/ dureri-fantomă/ ne ținem de mână pe stradă/ și trecem drept doi oameni singuri/ ra-tici tici tici// nu mă văd lângă tine e o teamă de întuneric un măr roșu/ un semafor care îți spune să treci stai/ nu te vezi lângă mine lângă mine e doar un spațiu gol/ unde nu stă nimeni niciodată și unde din când în când/ mai vine/ Tata/ Ta/ Ta/ Ta” („pe locuri fiți gata start”); „aș învăța să plec la timp și să nu doară să sacrific tot și/ să nu doară// să aștept și să nu doară” („strada pe care unii știu să mintă”). Nu revolta însă este urmarea acestor stări, ci un fel de resemnare, „răbdarea cu lumea” (Felix Nicolau), acceptarea, autoarea abordând sentimentele, trăirile, amintirile cu o ironie abia sesizabilă, care nu-i permite confesiunii să cadă în afectivitate și nici emoției să se transforme în sentimentalism: „păstrez cu grijă tot ce mi se dă/ în cutii bune și rezistente în corp în amintiri/ în boli/ imaginare/ să nu le distrugă nici măcar/ inundațiile sau/ terapia/ dragostea sau/ iertarea” („sunt o fată cuminte”). Astfel, poemele oferă, cum bine observa Savu Popa într-o cronică de pe O mie de semne, „contur expresiv celor mai diverse experiențe de viață, de la apropierea de celălalt, uneori mult prea problematizantă, până la redescoperirea propriului sine, a distanțării retractile față de societate sau de orice factor perturbator și inhibator pentru exprimarea identității”.
Deloc sentențioasă, Teodora Vasiliu, reușește să creeze totuși definiții impresionante prin minimalismul lor și, în același timp, prin exactitatea asocierilor și crearea efectului artistic prin punerea în valoare a limbajului cotidian: „e ca și atunci când alergi mult de tot și în loc să te/ odihnești te așezi la coadă la covrigi fără să cumperi ceva” („iubirea”); „fericirea e un medalion moștenit uitat într-un cufăr/ de zestre în casa bunicii sub pat de unde iese praful/ unde s-a așternut liniștea” („singurătatea mea pe care nu o împart cu nimeni”); „ziua mea sau douăzeci și patru de ore în care oamenii/ îți amintesc că exist îmi doresc o cutie mare/ în care să îmi încapă toate/ fricile” („lucruri de care o să am nevoie și pe care nu o să le primesc”); „azi e ziua mea și vreau un cadou cu fundă roz cu paiete/ și cu sclipici să strălucească în întuneric/ ca o nevroză blândă care vine/ din când în când” („un fel de poveste”). Efectul poetic e mai mare atunci când asocierile sunt cu totul și cu totul neașteptate, rezultând de aici versuri binomice scrise în maniera „Replici”-lor eminesciene, dar făcând uz de un limbaj care pare să mimeze, parodiind subtil, comparațiile înflăcărate din manelele de iubire, deși unele expresii par să aparțină mai curând futuriștilor: „tu ești motorașul de la bicicleta electrică eu sunt dealul/ periculos dintre șosea și câmpul de maci// tu ești vena mitrală eu sunt atacul de panică” („03:20”).
Unul dintre poemele antologice este „absurd, fragil și fără cuvinte”, un text care concentrează toată tristețea din carte și toată frumusețea scriiturii pe care o practică Teodora Vasilescu, pe cât de laconică și tranzitivă, pe atât de percutantă: „ieri a fost ziua ta și ai sărit în sus de bucurie adică ai/ zâmbit mai mult decât de obicei adică aproape deloc// ți-ai luat un pulover verde și ai stat zece minute în/ cabina de probă// singurele locuri unde te mai poți/ ascunde în orașul ăsta care miroase a mușețel și răni/ deschise”. Citând acest poem, Andrei Zbârnea stabilește „o punte de legătură Vasilescu-Mazilescu”, care e „vulnerabilitatea firească, deloc în trend, delocool. Și e acel gen de frazare sau discurs despre care nu vor spune cârcotașii sau chițibușarii că așa poezie puteam să scriu și eu. Iată de exemplu acest pulover verde. Îl simți, îl vezi, îl miroși. E poezie! Quod Erat Demonstrandum”.
E poezie în „Fragil și aproape absurd”. Ar trebui să fim atenți la ce mai publică Teodora Vasilescu.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
