Plaur, egretă, chihlimbar, iasomie, zale de iarbă, nuferi, mierlă, făptură, veșminte, locaș, cărări înierbate, alean, fuior de fum – sunt câteva dintre cuvintele sau expresiile care demonstrează că Dumitru Viorel Neagu este adeptul limbajului înalt în poezie, al limbajului preferat de predecesorii săi clasici și romantici, dar, adesea, și de neomoderniști, de care se apropie foarte mult prin viziunea poeziei și a sentimentelor, vorba vine.
Debutând în 2023, la Editura Eikon, cu volumul „Cântece și descântece clasice”, la o vârstă la care cei mai mulți dintre scriitori își publică operele complete (este născut în 1962), Dumitru Viorel Neagu e, de fapt, un menestrel întârziat („venit parcă dintr-un timp al cavalerilor care știau să moară pentru un ideal și o idee, prețuind floarea aruncată de iubită și purtând-o veșnic sub platoșă”, astfel îl descrie Stela Iorga), care, la început de mileniu trei, transpune doruri și iubiri în cântări poetice de un rafinament pe care ar fi invidioși chiar și prețioșii saloanelor franceze din secolul al XVII-lea. Nimic din limba de zi cu zi nu-și are loc în poeziile sale, totul e rafinat, elegant, metaforizat, pentru că iubirea însăși – tema predilectă a cărții – este un sentiment superior cotidianului, e „podoabă, nefăcută de mâna omului” (cum o definește autorul în poemul „Sâmbătă, meseria și emoția”). Astfel percepând sentimentul, îndrăgostitul nu poate accepta ipostaza de muritor obișnuit, autocaracterizându-se ca ființă al cărui rost existențial îl fac stelele căzătoare și care își are originile în dimensiunile celeste ale universului („Asta scriu pe cutia poștală:/ Nu vreau să fiu căutat de cei ce nu suferă/ Că nu văd stelele căzătoare,/ Și nici de cei ferchezuiți, îmbrăcați din stofe făcute din lână/ Nu din cozi de cometă./ Se împietrește pe cale cel ce mă caută ca pe un ins” – „Inspir rubine și mă hrănesc cu verbe”; „Te-aștept cuminte să-mi descânți dansând/ povestea/ În care mă învârt stingher,/ un fulg căzut din aripă de zmeu” – „Mărgăritar de înșirat”). Iubirea, la rândul ei, este când năvalnică și devoratoare, cum se prefigurează în „Virtutea și haita”, primul poem din volum și, poate, cel mai stănescian („Lup înțărcat mă adulmeca și desena hore în jurul/ meu /…/ Nu mă cerea de nevastă și eu/ așteptam să muște din mine iubirea”), când năucitoare și fascinantă prin strălucirea pe care o emană, ca în „Apartenența și spaima” („Mă rătăcisem în bazar. Uitasem ce caut. Nu știam/ cum să ies./ Mi-aduc aminte doar prima tarabă, cea cu sclipici și paiete”), când inițiatică și revelatoare, ca în poemul „Când vrei iubirea” („Să traversezi pădurea când plouă cu licurici/ Și să nu te temi de lupi sau de vrăjitoarea ascunsă./ Să ocolești ciupercile uriașe sau să îți faci prin ele tunel./ Să n-ai urechi de auzit și să închizi ochii –/ Doar inima să-ți bată /…/ E vreme potrivită să hoinărești în pădurile povestite de ea/ nu să traversezi, ci să îți faci colibă din cuvinte în/ tărâmul ei”).
Autorul „Cântecelor și descântecelor clasice” este, prin urmare, „un romantic de rit nou” (cum îl numește Cristian Crăciun în prefața cărții), care face „o poezie artizanală, construită cu migala unui meșter vechi”. Însuși instrumentul scrierii invocat în poeme face parte mai curând din recuzita giuvaergiilor sau orfevrilor: „La început au fost doar cuvinte ce se scriau singure/ cu o pană de vrabie /…/ Apoi cuvintele se scriau cu o pană de pasăre/ parfumată în nebunia iasomiei /…/ Acum ți se scriu poeme cu unealtă de cleștar/ muiată în călimară cu ambrozie” („Psalmul întâi al iubirii”). Astfel, pana obișnuită sau „pana umezită-n ceață,/ Smulsă din nori cu aripi,/ Păsări nemărginite” caligrafiază iubirea (a se vedea poemul „Marți, un cadou”), stările, sentimentele, reacțiile, gândurile fiind transpuse în metafore, iar scriitura devenind adesea de-a dreptul gongorică. Iată câteva exemple de metaforizare abundentă și afectare a expresiei și, în același timp, de ocultare a versurilor: „Când cineva mă face de ocară fâneței, polenul de/ pe mine zboară./ Devine prigorie cu piept de aur și sclipitoare pene/ de brocart/ se înalță mai sus decât ar putea auzi scâncetul/ nebuniei din otavă/ Și se-adună în stoluri tristețea zburată/ dintotdeauna./ Nu știu dacă plâng păsările cerului de sub sfinți/ Dar dacă o fac, sigur aș ști, pentru că asta pot auzi/ cu pana cu care scriu” („Nebunul și gâlceava”); „Te îmbrăcase seara cu privighetori” („Povesteam împreună”); „Intra aer galben de-afară și aerul roșu dinăuntru/ ne ducea viața într-o portocală” („Lepădarea de toți”); „Devin poveste zgribulită în/ cămașă fără guler” („Eșafodul și nevoia”); „Azi caută să-ți împletești o salbă și să prinzi în ea/ monezi de-alean” („Cenușa și hoțul”); „Să rup din frunze păsări pe care să le pun în vorba/ mea ce ți se-așează peste coapse” („Nespusă, a mea cântare”). Uneori, poemele iau forma comprimatelor metaforice, aspirând la plasticitatea și percutanța haikuului: „În trecere, luna,/ ca după o bidinea muiată în var,/ O urmă de melc pe cer,/ Ca laptele cucului,/ Amăruie îmbiere,/ Visarea” (Îndestularea cu care noaptea mă hrănește”).
Imediat după „Cântece și descântece clasice”, Dumitru Viorel Neagu a publicat, tot la Editura Eikon, „Legături și dezlegări de iubire” (2023) și „Plecări și înduplecări ale dorului” (2024), dezvăluindu-și astfel intenția de a crea o trilogie poetică a iubirii. Mai exact, un triptic, pentru că, puse alături, cele trei coperte ilustrează povestea unei iubiri cavalerești, pe care poemele o vor nuanța. Prolific sau doar căpătând curajul de a publicat ceea ce a scris de-a lungul anilor, autorul care debuta în 2023 scoate, în 2024, cel de-al patrulea volum, „Averi și poveri de dor” (Editura Junimea), în care, se pare, rămâne fidel aceleiași formule poetice. Astfel, se înscrie în speța poeților-caligafi, pentru care poezia este exprimare în cuvinte alese a unor sentimente alese.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
