Formată în Atelierul de scriere „Vlad Ioviță”, condus de Dumitru Crudu, Valeria Coțofană debutează la sfârșitul acestei veri în colecția „Pulsar” de la Editura Prut, coordonată de Moni Stănilă, cu volumul „Pentru ce trăim și pentru cine murim?” Romeo Aurelian Ilie îi remarcă, în prezentarea de pe coperta a patra, discursul „nu doar limpede, ci și puternic”. Pe bună dreptate, cartea impresionează prin imaginile, adesea derutante, care șterg granița dintre emoție și tulburare, dintre vis și intenție reală. Cele patru grupaje de poeme cu titluri din zona medicației (parcă și-ar organiza textele pe rafturile unui dulap de farmacie!) sugerează afecțiuni/suferințe și mijloace de atenuare a acestora: „Fluoxetină”, „Acetaminofen”, „Metaprolol”, „Clorohidrat de benzidamină”.
Cartea izbește chiar de la primul poem, „Cadavrele”, care aduce în prim-plan atrocitatea ca formă de exteriorizare a dezechilibrului interior. Imaginea este ca dintr-un film horror, doar că totul pare să se producă în imaginația dezechilibrată a personajului poematic, exprimând furia și agresivitatea ca forme de neacceptare a realității: „Se hâțână spânzurate de tavan/ Cadavrele/ Îmi place să iau o scândură de lemn/ Și să le bat până la epuizare/ E euforic să le vezi cum se mișcă fără viață ca un pendul de mușchi ce pulsează /…/ Le zgândăr rănile, le zgârii locurile unde le-au ars/ Funiile/ Apoi le mușc până îmi cad toți dinții și îmi sângerează gingiile”. Aceste imagini revelatoare de stări revin de mai multe ori în carte, fie prin titluri ca „Printre dinții mașinii de tocat”, fie prin versuri care dezvăluie un eu cu nervii strună: „Undeva lângă noi se simte miros de cadavru” („Nuci prăjite”), „Tu te scarpini până la sânge,/ Apoi aștepți mângâierea palmelor mele/ Pe gâtul tău roșu și subțire./ Dar tot ce vreau să fac e/ Să strâng” („Iubita ta cu ochi de ibuprofen”); „Știu că la un moment dat vei termina cu mine,/ Cadavrul meu nu poate fi pentru totdeauna./ Atunci când mă vei îngropa, în loc de prima mână de țărână,/ Să-mi arunci o bombă cu ceas” („Ultimatum”).
Starea generală pe care încearcă să o transpună poetic Valeria Coțofană este golul interior, provocat de pierderea apropiaților sau de neînțelegerea sinelui: „O râmă a ieșit din pământ și și-a făcut loc/ În inima ta pustie/ Ca sala de proceduri a unui spital raional./ Încetează, nu te mai chinui să o scoți,/ Oricum nu vei reuși” („Râma”). Dar mai este și o depresivă neînțelegere a rostului (sugerată, de fapt, chiar de titlul volumului), exprimată adesea prin imagini dintre cele mai neașteptate, cum se întâmplă, bunăoară, în „48 de cromozomi”, unul dintre cele mai deconcertante poeme din carte: „Nu există loc mai rece și mort/ ca o secție de ginecologie./ Femei de toate vârstele/ La fel de singure,/ La fel de tăcute./ Fetuși pe pereți/ Zeci de etape de dezvoltare./ De la ovule rotunde colorate în nuanțe de alb/ la placente conectate strâns de cordoanele lor.// Cartofii și oamenii se diferențiază printr-o singură pereche de cromozomi./ Sunt la doi cromozomi distanță de a afla unde îmi e locul/ În pământ sau în pântecele tău./ Poate organismul din mine e tot un tubercul.// tot ce mai rămâne din dezvoltarea cartofului/ Nu-i decât 1400 de lei și o semnătură”.
Chiar dacă preferă imaginile care par să se desprindă din poetica expresionistă a excesului, Valeriei Coțofană nu-i este străină nici exprimarea gnomică. Poate fi depistat în unele poeme din „Pentru ce trăim și pentru cine murim?” un discurs construit aforistic, rezultat din efortul de găsire a unui sens în tot ce înseamnă viață și moarte („Vom fi cineva doar atunci când ne vor mânca viermii”, „Fiecare om își alege putoarea,/ Iar a noastră e de mucegai, umezeală și cadavru”, „E blestem să te îneci în monede/ Doar când capul tău ghilotinat cade la picioarele regelui”, „Nu suntem niciodată morți până la capăt” – „«Nu citesc decât poeți morți»”), dar și din încercarea de autodefinire („Eu sunt cea care nu rotește magazia revolverului după ce celălalt rămâne în viață” – „Probabilitatea de 1/5”). Nu lipsesc nici poemele minimaliste, în care elementelor din cotidianul banal (printre care se insinuează subtil și câte un „caz” medical) le revine funcția de a dezvălui tensiuni interioare puternice: „18 țigări Marlboro Red/ 18 sticle de Absolut/ 18 romanițe după ureche/ 18 orașe mână în mână/ 18 gândaci de Colorado într-un borcan/ 18 cardiomiopatii Takotsubo/ 18 maidanezi care se învârt haotic/ În jurul unei case/ De la capătul lumii” („18 toamne”).
Printre aceste poeme ale emoției virulente se disting câteva texte în care pare să prevaleze lirismul, chiar dacă acesta este exprimat în limbajul generației Z, cum se întâmplă în „Ringtone”, un delicat poem despre sensibilitatea filială: „Pese un an și trei luni/ Vocea mamei se va transforma/ Într-un ringtone. /…/ Sper că o voi simți iarna în razele de lună/ Sau măcar îmi voi aduce aminte de ea/ Când va suna «Moonlight»./ Dar chiar și sunetele acestea plăcute/ Nu vor fi niciodată/ Bătăile unei inimi”. În aceeași categorie ar mai putea fi încadrat și poemul intitulat criptic „VGF0YQ==”, care pare să preia elemente din formula psalmului pentru a exprima nevoia stringentă a unui reper în definirea propriei identități și a rostului existențial al acesteia: „Să știi că te-am invidiat întotdeauna,/ Indiferent față de noi toți,/ Ca stânca în fața valurilor ce lovesc în ea cu putere./ Acolo întotdeauna, dar niciodată aici./ Ne unește o lampă, în sticla căreia/ Ne batem cu capul de parcă am fi molii/ Prin capilarele mele curge sângele tău,/ Dar cum ar putea să-mi picure din degete/ Dacă Tu n-ai lăsat nicio amprentă?”.
Virulente sau degajând lirism, poemele din volumul „Pentru ce trăim și pentru cine murim?” sunt produsul unei sensibilități debordante. Exuberanța emotivă a adolescenței este valorificată și transpusă în poezie, Valeria Coțofană reușind să sensibilizeze cititorul și, uneori, chiar să-l șocheze. Un debut care, cu siguranță, nu va rămâne neobservat.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
