De mult nu am citit o carte atât de puternic angoasantă și sumbră cum este „Psihoze” (Tracus Arte, 2022) de Cildus (în textul de pe coperta a patra, Florin Iaru ne dezvăluie numele autoarei – Ioana Tiberian). De la copertă și până la ultimul cuvânt, înrămat de „Nu țipam în tren” (prima propoziție din primul poem) și „Frică” (propoziția nominală care încheie poemul final), volumul stă sub semnul deprimării adânci și al întunericului aducător de coșmaruri.
„Jurnal pentru oameni fundamental, structural singuri” (Florin Iaru), „Psihoze” este o carte (o carte-poem, mai bine zis, textele neavând titlu și fiind doar numerotate) despre anularea granițelor dintre real și halucinație și, în același timp, o carte halucinatorie prin intensitatea cu care redă suferința cauzată, pe de o parte, de deteriorarea unei funcționări sociale normale și, pe de altă parte, de incapacitatea de a înțelege și a dirija propriul comportament.
Personajul poematic (căruia nu trebuie să-i căutăm neapărat un echivalent empiric, indiciile autobiografice lipsind cu desăvârșire în texte) din „Psihoze” e captivul unui abis („De-acum suntem pe un tărâm negru”) din ale cărui întunecimi nu există nicio ieșire. Intensitatea cu care este trăită disperarea nu-și pierde deloc din acuitate de-a lungul celor 36 de pagini (puține cărți de poezie sunt atât de suple!), fie că se materializează în confesiuni, amintiri sau relatări de vise-coșmaruri ce iau forma unor prozopoeme (a se vedea: „3. Mă-ntreb și eu așa, într-o pungă cu aurolac”, „4. Să ne-nțelegem: intensitatea emoțională e bună”, „6. Iubirea. Ah, ce vrăjeală!”, „17. Și tu ai avut o copilărie razantă” ș.a.) sau a unor proze foarte scurte („1. Nu țipam în tren”, „5. Pe la 13 ani aveam o profesoară de istorie”, „12. Trebuia să ne întâlnim la o cârciumă”), uneori cu alunecări în eseism („14. Autenticitatea. Ce preocupare!), fie că, din contră, se concentrează în poeme compacte ce acționează asupra cititorului asemeni unor lovituri în plex sau unei străpungeri până în măduva oaselor, la fel cum străpung cei doi „ochi” de pe copertă (ca în „7. Insulte insesizabile”, „11. Nimic nu e mai trist pe lume”, „15. Stima și capul”, „16. În răstimp am născut un mort umed”) sau se lasă doar dedusă din spațiul alb ce urmează primului – și singurului! – vers al poemului („25. Percuții.”).
Orice formă ar lua, poemele se construiesc în jurul a două motive – singurătatea și frica –, ambele prezente în primul text din carte și reluate ulterior în diverse forme: „Uite că stau în fund, dar nu am ochi./ Din pragul ușii voia amicul tău să privească. Vrei să-ți povestesc? Nu mă iubești. Vrei? «Vreau să taci! Taci!»/ Erau romburi la nebuni. Cațe. Sânge. Țâțe în patru labe. Iar de partea cealaltă nu era nici o strigare. Vreau să mă uit la tine. M-am ascuns./ «Tremuri??? Ce morții mamei mele se-ntâmplă? Ce se-ntâmplă? Stai, stai, stai!»/ Ba nu, e bine aici. Normal că singură”.
Singurătatea este adesea identificată cu lipsa ochiului care privește sau refuzul privirii, drept consecință a conștientizării faptului că orice încercare de a comunica este zadarnică (sau imposibilă?): „m-a învățat, fără să își dea seama, un lucru important, anume acela să privesc oamenii în ochi atunci când port o conversație. Nu pentru că așa ar fi politicos, ci pentru că așa ești autentic în relația cu ceilalți dezorientați de pe planetă. Doar că de-o vreme bună am pierdut și asta. S-a scurs din mine precum măruntaiele din mort. Nu numai că nu prea mai pot să privesc omul în ochi atunci când parlamentez ca un fals orator Steiner-ist, dar nu mai pot nici să tac și să privesc omul în ochi. Vreau să mă ridic și să plec. Întotdeauna”.
Frica, la rândul ei, ia diverse forme, manifestându-se ca obsesie defulată prin vis („Totul e sensibil. Imoral, atemporal. Plouă cu dinți. Ovarul meu leneș simte câini și insomnie. De două ori. Vrei s-auzi ce nu se vede? Erai viu în pat. În fiare, în cămașă de noapte, în reanimare, în zadar, în criză. Ce de bâte de dat în cap ne-au mai rămas!”), ca trăire viscerală („În răstimp am născut un mort umed./ Am tăiat o mamă închipuită./ Am scuipat un ficat și i-am dat foc./ E doliu la parter. Pe oasele astea te-ai împiedicat./ Da’ de unde sârme și gropi? Sateliți. Muște. Cârme. Voci./ Te-am dat afară. Ești mort”), ca filosofie a vieții sau modus vivendi („Chiar nu vrei să plec agonizând?/ Nu-ți mai surâde melancolia morții?/ Nu te oprești. Fii tont. Te prinde./ Faci pe câinele cuminte, care vrea să fie rău./ Știi care e diferența între a auzi mai tare și a auzi mai încet?/ Frica”). Pentru a o face palpabilă, autoarea scrie versuri ce imită ritmul sacadat-telegrafic al vorbirii psihotice: „O tristețe funciară. Ca un cancer. Nostim./ Lovește-mă în cap. Înțeleg totul./ Morbid și obraznic. Confuzie. Panică. Alienare./ Mizerabil de rușinos. Durere, urlete, agonie. /…/ Îi plictisesc de moarte pe toți echilibrații./ Mereu a fost noapte”.
Pe cât de deprimantă, pe atât de acaparatoare este această carte semnată de Cildus. Pune stăpânire nu doar pe trăirile cititorului, inducându-i o stare depresivă apropiată de cea a eului din poezie, ci și prin alternanțele reușite dintre metaforele care amplifică poeticitatea textelor („Portocala cu arome mecanice”; „O spaimă cosmică echilibrează demențele”; „O ghindă retrasă visează înăuntru și afară, înăuntru și afară”) și versurile gnomice care definesc un mod de a percepe existența („Nimic nu e mai trist pe lume ca dimineața./ De ce-ai porni la drum altundeva din întunericul inert?”; „E disperare mare dincolo de convingeri”; „Somnul obișnuiește să întrerupă dorința de moarte. Delirul, când și când”).
Atât la nivelul imaginilor, cât și la cel al scriiturii propriu-zise, autoarea își stăpânește pe deplin demersul. Totul este bine gândit și bine integrat în structura cărții, nimic nu este de prisos, emoția, deși se manifestă doar la cote maxime, nu cade în confesiune sentimentală. Altfel zis, „Psihoze” e o carte matură. Pe cât de suplă, pe atât de tăioasă. Ca un piolet.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu
Vă recomandăm să citiți și:
RAFTUL CU DEBUTURI: Cultul metaforei
