Ștefan Vârgolici (13 octombrie 1843 – 29 iulie 1897) nu a excelat într-un gen anume, deși, se pare, și-a încercat condeiul în mai multe domenii: a tradus din Anakreon, Properțiu, Ovidiu, Cervantes, Lamartine, Musset, Schiller, Byron ș.a.; a făcut critică literară; este autorul mai multor „studii”; a polemizat cu adversarii junimiștilor; a scris versuri (de fapt, a debutat cu poezii, în 1865, în „Trompeta Carpaților”). În Direcția nouă în poezia și proza română (1872), Titu Maiorescu îl enumeră printre reprezentanții „direcției nouă în privința științifică” (alături de A. Odobescu, Xenopol, P.P. Carp, Panu, T. Rosetti), amintindu-l, cu studiile sale, și la „proza estetică în juna direcție, adică proza privită în forma ei, în limbă și stil” (unde îi include și pe Iacob Negruzzi, A. Odobescu, Lambrior, Nicu Gane). Având studii la Madrid, Paris, Berlin, Ștefan Vârgolici a predat, din 1875 până la sfârșitul vieții, limba și literatura franceză la Universitatea din Iași. La „Junimea” a mers din 1871, iar în „Convorbiri literare” a publicat chiar din primul an de apariție a revistei (1867). În Dicționarul „Junimei”, Iacob Negruzzi îi face următoarea prezentare: „Născut la Borlești (jud. Neamț), în 13 octombrie 1843. În «Junimea», din 1871. Profesor și autor de numeroase scrieri în versuri și proză, chiar și de studii asupra literaturii spaniole, punct ce are comun cu V. Alexandrescu-Urechia. Dar, pe cât se sperează, singurul punct comun. Traducător de poezii franceze, engleze, spaniole și germane. Autorul vestitei poeme Om și Om. Numit și Io Spako. Buhuș zice că Vârgolici, îngroșându-se, se burghezește din ce în ce mai mult. Râsul său homeric deșteaptă multă critică și furie în «Junimea». m. iulie 1897, la Iași”. Mărturii despre participarea lui Ștefan Vârgolici la ședințele junimiștilor ne oferă și George Panu, în Amintiri de la Junimea din Iași: „Deja membrii ştiau că Alecsandri aduce cu sine, pentru citire, o lucrare nouă, o epopee istorică: Dumbrava roşie. Şi mai dinainte fiecare îşi lingea – ca să zic aşa – buzele, la ideea plăcerei ce are să guste. Păcatul căzu pe Ştefan Vârgolici. O traducere a lui din Lamartine, nu-mi mai aduc aminte care, trebuia să servească de intermez, sau cum zice franţuzul de «lever de rideau». /…/ Eminescu începe a citi traducerea. După vreo 10 versuri, o mişcare se face; un bărbat scurt de statură, ras, cu mustăţi groase şi tăiete la capăt, cu un aer mândru, foarte mândru, şi cu o căutătură rece intră în sală. Era Vasile Alecsandri, îl vedeam pentru prima oară. /…/ «Vă rog, prezenţa mea să nu vă întrerupă lectura şi ocupaţia obicinuită», zice dl. Alecsandri cu glasul său cunoscut, glas al cărui timbru era cam întunecat, cam răguşit. Eminescu continuă citirea traducerei lui Ştefan Vârgolici până în capăt. Se fac câteva critici de text asupra acestei traduceri”. Puținele poezii originale pe care le-a publicat Ștefan Vârgolici – O noapte, Din Moldova, Poetului V. Alecsandri, Zafira, La un Luceafăr, Duhul cel rău, Om și Om ș.a. –, „stau sub semnul lui V. Alecsandri și D. Bolintineanu, pe care îi imită mai ales ca vocabular și prozodie. În ce privește compoziția, ele se apropie de idilă. Fiind, în epocă, printre puținii poeți care cultivă această specie, Ștefan Vârgolici încearcă să îmbine pastorala cu balada folclorică, precum în Zafira sau Duhul cel rău” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” LA UN LUCEAFĂR (fragment) Când tu pe ceruri strălucești falnic, Frumos luceafăr dumnezeiesc, Ș-a ta lumină se varsă tainic Peste tot globul cel pământesc, Spune-mi atunce ce vezi tu oare, Când întorci fața spre răsărit, Unde cu zgomot aruncă-n mare Undele sale un râu vestit? Nu vezi acolo un bătrân munte, Cu mii de coame în jurul său, Ce-n sus spre nouri nalț-a sa frunte Parcă-ți râvnește scaunul tău? /…/ Frumos luceafăr, în acea parte Este iubita patria mea, De-a cărei brațe azi sunt departe, Și numai gându-mi zboară la ea. Te oprește-o clipă și tu din cale, Și cată-n lume, vei mai vedea Cu luminoase razele tale Țară frumoasă ca țara mea? DUHUL CEL RĂU (fragment) Ce-i mai dulce și mai sânt, Pe-acest dureros pământ, Decât floarea tinereței Miros gingaș al vieței, Legănată de amor, Ca frunza de-un vânt ușor? Mult suspină-n lunca verde Păsărica când își pierde Al ei mândru soțior, Și codrii frunzișul lor, Și câmpul a sa verdeață, Și roua de dimineață; Dar nimic nu-i mai duios, Mai trist și mai dureros, Decât inima ce plânge, Și-n lacrimi de-amor se stinge, Cum se stinge de pe flori, Roua ce-a căzut în zori, Cum la ale zilei șoapte Se sting visele de noapte, Ce ne leagănă ușor Pe mândră aripa lor.
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Ștefan Vârgolici, traducătorul poet
Articolul anteriorÎntâlnire a liderilor coaliţiei, la Guvern. Bugetul de stat pe 2022 şi certificatul verde, pe agenda discuţiilor
Articolul următorRaport post-COVID tulburător, povestit de un ieşean. „Un an de luptă pentru a reveni la cel ce am fost”
