Poeți contemporani cu Eminescu: Emotivul Nicolae Gane

În Dicționarul „Junimii”, ironicul Iacob Negruzzi îi face următorul portret lui Nicolae Gane: „Gane Nicu. /…/ Stâlp al «Junimii» de la 1865. Numit și Drăgan și Drăgănescu, primarul«Junimii», prezidentul Celor nouă. A făcut poezii lirice, multe novele și mulți copii. Nu se știe dacă novelele sau copiii sunt mai numeroși. /…/ El e adeseori în ceartă cu Pogor, nu numai din cauză că e cam susceptibil, ci și din cauza corosivităților lui Pogor – ceea ce nu-l oprește a fiunul din fruntașii anecdotelor corosive”. Mai târziu, atunci când bunul prieten i se stinge din viață, conducătorul Convorbirilor literare îl evocă, în necrolog, cu mult sentimentalism: „În toate funcțiunile publice ce a ocupat, Gane a fost de o hărnicie exemplară. El era drept, conștiincios și chiar scrupulos până la extrem, așa încât s-a bucurat totdeauna nu numai de cea mai frumoasă reputație, dar de toată dragostea concetățenilor săi”. Nicolae Gane a făcut școala primară în Fălticeni (unde s-a născut pe 1 februarie 1838), a studiat la pensionul francez la Iași, apoi la drept și litere la Paris. Revenit în patrie în 1857, a deținut diferite funcții: secretar-translator al directorului general al închisorilor din Moldova; judecător la Tribunalul Suceava;prefect al județului Suceava; judecător la Curtea de Apel din Focșani și Iași; Primar al Iașului;deputat; senator; ministru. În 1865, devine membru al Societății „Junimea”, publicându-șiversurile și nuvelele în revista „Convorbiri literare”. Și-a făcut debutul în literatură în 1867, la o ședință a „Junimii”, cu nuvela Fluierul lui Ștefan, pe care i-a citit-o Titu Maiorescu, deoarece magistratul Gane era prea emoționat. În volumul Povestea lui Nicolae Gane, Iulian Ciocan evocă acel moment:„În noaptea dinaintea prezentării primei sale scrieri în proză la «Junimea», tânărul Nicolae Gane n-a închis un ochi, foindu-se în așternut, încercând să găsească intonația potrivită pentru lectură și răspunsuri inteligente pentru posibilele întrebări ale colegilor veseli, puși mereu pe glume. Trăia deja de doi ani în Iași, oraș în care fusese mutat în 1865, la cererea sa, și numit președinte al Curții de Jurați. Trecuse deja ceva timp din ziua în care colegul de magistratură Vasile Pogor îl prezentase la «Junimea», era prieten cu cei mai importanți membri ai societății și nu de puține ori le mărturisise acestora aleanurile sufletului la berăria lui Franțoz, locul în care junimiștii se adunau frecvent pentru a sta la taclale. Dar până-n ziua aceea Nicolae Gane nu le citise colegilor un text de-al său. Și emoțiile îl covârșeau ca pe un adolescent îndrăgostit”. Mărturisirea acelor emoții o găsim chiar în scrierile lui Nicolae Gane, în culegerea de memorii Zile trăite. Scena este savuroasă: „Când m-am prezentat la «Junimea» cu manuscriptul, parcă eram un vinovat care ascundea în buzunar corpul delictului. Numai Iacob Negruzzi știa că comisesem o novelă. Cum m-a văzut intrând în odaie timid, furișându-mă în dosul unei canapele, a și început a striga: – Ia, mă rog, nu te face niznai! Adă manuscriptul încoace. Strâns cu ușa, mă apropiai, dar numai Dumnezeu știe cum mi se bătea inima. Nu știu de ce, dar în timpul cât am scris novela mi se părea bună. Îndată ce am sfârșit-o, a început să-mi lipsascăaceastă încredere, iar acuma, când eram pe punctul de a o ceti unui cerc de oameni gata să o scarmene fără milă, mi se părea proastă, oribilă, și, dacă nu mi-ar fi fost rușine, aș fi rupt-o în bucăți și eu însumi aș fi rupt-o de fugă pentru a nu mai călca în «Junimea». Dar se vede că mi-a fost scris să fiu autor fără voie. Cu multă sfială și după mult îndemn, scosei, în sfârșit, teancul de hârtie din buzunar și îl pusei pe masă. Atunci deodată se auzi în sală glasul lui Pogor: – Să ascultăm Sfânta Evanghelie a lui Neculai cetire. Apoi un al doilea glas din fundul sălei răspunse pe nas: – Să luăm aminte! Era glasul lui Mihai Cornea. – Doamne miluiește, mlește, mlește, mlește! îngână veselul Ianov. – Pace vouă, tuturor! exclamă Leon Negruzzi pe un ton diaconesc. Poate să-și închipuiască oricine în ce hal eram. Începui să citesc: «Junele Victor, abia ieșit din școli, cu capul plin de iluziune și inima plină de dor…». Dar un nod mi se puse în gât și glasul îmi amorți cu desăvârșire de parcă ieșea dintr-un fund de poloboc. Era cu neputință să continui fără a-mi stâlci cu desăvârșire novela.Atunci Maiorescu, care era singurul bun cetitor în «Junimea»pănă la venirea lui Eminescu, îmi luă manuscriptul din mână și urmă lectura mai departe.Când îl auzii, rămăsei eu însumi surprins. Parcă ascultam lucrarea altuia, așa de bine nuanțate și bine subliniate ieșeau toate frazele din gura lui”. Nicolae Gane este cunoscut mai ales ca autor al nuvelelor Domnița Ruxandra, Fluierul lui Ștefan, Piatra luiOsman, Petru Rareș, Privighetoarea Socolei, Hatmanul Baltag, Aliuță ș.a., pe care le-a reunit învolum în 1886 – Novele, 3 volume – și „la a căror cetire”, constată Iacob Negruzzi, generațiile viitoare „vor simți o plăcere tot atât de mare ca și contimporanii săi”. Poezia a fost pentru el „doar o ocupație intermediară”, concluzionează Eugen Lungu în antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, după ce amintește de următoarea afirmație a lui Iacob Negruzzi: „Printre novele, mai compunea și câte o poezie bine simțită, care mărea bagajul său literar”. Deși s-a manifestat mai puțin ca poet, Nicolae Gane își publică, în 1866, la Editura Șaraga din Iași, culegerea Poezii.Textele sale sunt versificări naive, pe tema iubirii, a neîmplinirii în dragoste, dar și imnuri aduse naturii, în ritmuri ce amintesc de poezia populară. Cu adevărat valoroasă, este contribuția lui Nicolae Gane, prin memoriile sale, la reconstituirea imaginii unei epoci care a dat un curs nou literaturii româneși despre care el însuși scria în Spice: „Eu unul mă simt fericit că am avut ocazia să pun și cu umărul, alături de alții mai vrednici decât mine, la îndrumarea noiei direcții pornite din imboldul Convorbirilor și care ne-a procurat nouă muncitorilor bucurii sufletești de acele ce desigur nu vom mai gusta în viitor, căci entuziasmul care face să vibreze inimile e un dar numai al tinerețelor. Ce frumoase…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments