full screen background image

Poeți contemporani cu Eminescu: „Bacovianul” Radu Ionescu

Aproape necunoscut ca poet, apreciat de istoricii literari mai mult pentru studiul său Principiile criticii (1861), Radu Ionescu este contemporanul lui Eminescu care, probabil, a anticipat cel mai pregnant unele tendințe ale liricii românești de la începutul secolului al XX-lea. „Bucureșteanului Radu Ionescu”, scrie G. Călinescu, „bolintinianizant și el până la un punct,  îi datorăm niște remarcabile uneori Cânturi intime (1854) de un romantism negru delirant /…/ Precursor, fără să știe, al lui Bacovia, Radu Ionescu introduce primul în elegiile sale clavirul răsunător, la care cântă fecioara în delir, invocând umbra iubitului mort”. În afară de tanaticul bacovian, descoperim în versurile lui Radu Ionescu „prefigurări din lirica florală a lui Dimitrie Anghel” sau „unele întrebări aruncate divinității ca-n Psalmii arghezieni”. Cele mai mari prefigurări însă, constată Dumitru Bălăeț, „privesc lirica eminesciană, mergând de la tematică până la ritmul somnolent și ezitant al meditației nocturne”. Născut în 1834 la București, Radu Ionescu a absolvit Colegiul „Sf. Sava”, apoi a mers la studii în Franța, unde s-a ocupat cu filosofia și literatura. Revenit în țară, desfășoară o bogată activitate publicistică, scriind pentru; „Dâmbovița”; „Independința”; „Independința română” (a cărei conducere o preia în 1860); „Revista română” (este și membru în comitetul de redacție); „Uniunea română” (este redactor responsabil); „Românul” (redactor); „Conștiința națională” (din 1865, conduce publicația). În 1855, a prefațat o ediție de poezii ale lui Dimitrie Bolintineanu. A îndeplinit și o serie de funcții administrative și politice: director în Ministerul Cultelor (1865); deputat de Argeș (1866); agent diplomatic al României în Belgrad (1867-1870).În afară de poezie, a scris proză literară (Don Juanii din București, Catastihul amorului, La gura sobei), critică literară și articole teoretice (Principiile criticii). Radu Ionescu este un poet „din zodia intimilor, alături de George Crețeanu (Melodii intime, 1854) și de Alexandru Z. Sihleanu (Armonii intime, 1857). Căci volumul său de debut se intitula cumva pe aceeași undă a particularului confidențial: Cânturi intime, 1854)” (Eugen Lungu). Având, cu precădere, caracter meditativ (Eugen Simion îl numește pe „poet de reflecție”), versurile sale sunt pline de suferință, geniul abisului este unul dintre laitmotivele poeziilor, existența e văzută ca un chin lung, „deziluzia neagră a creatorului-poet acoperind, schopenhauerian, totul” (Eugen Lungu). Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”   NOPTURNĂ   Ascunde-te, o, lună, în marea de uitare, Acolo și voi stele duceți-vă-a pieri! Să piară-a voastre raze, și-o noapte de teroare Să vie acum din haos pe ceruri a domni!   Să fie noaptea neagră! Așa îmi place mie, Căci noapte și în mine etern a existat; Să plane noaptea asupră-mi, căci cerul cu urgie În noaptea fioroasă pe mine m-a uitat.   În noaptea asta neagră să meargă-a mea durere Spre cerul fără milă de nori acoperit; Căci nimeni nu m-aude acum în tăcere. Căci nimeni nu mă vede și asta am dorit!   Suflați și voi acum, o, vânturi furioase, Prin munții cei gigantici, prin văile adânci; Suflați pe mări întinse, și undele spumoase Făceți-le să geamă spărgându-se de stânci.   În astă armonie de valuri zgomotoase, De stânci ce se sfărâmă, de aburi ce trosnesc Din sufletu-mi să iasă suspine dureroase Ce inima-mi sfâșie, ce pieptul meu zdrobesc.   Ascunde-te, o, lună, în marea de uitare, Acolo și voi, stele, vă duceți a pieri! Să piară-a voastre raze ș-o noapte de teroare Să vie acum din haos pe ceruri a domni!   SUNETUL OREI   Un sunet!… este ora ce timpu-n veci măsoară Și-arată viața noastră cum trece nesimțit; Și unde? Nimeni știe. O! timpul se strecoară Și cauză durere la omul fericit!   De ce mă deștepți, oră, din astă letargie În care se consumă, o, lungă viața mea, Făcându-mă, vai! iar să simt acea urgie D-a trece nopți și zile repaus fără-afla.   Căci tristă ziua trece și neagră noaptea vine, Și singur cu durere mă aflu tot veghind; Sunt singur între oameni, râzând ei fug de mine. O, crudă este soarta ființei suferind!   Sunași acuma, oră! trecui iute p-a ta cale, Și viața fericită îți place a scurta; Ascultă lumea tristă accentul vocei tale Și plânge de ce viața se pare scurt-așa. /……………………………………../   O, timp! ce lege oare în spațiu te conduce? Sunt legile-ți eterne, ca tine nu mai pier? Dar cine îți răspunde, în noapte tot te duce! Și timpul, viața, moartea sunt toate un mister!   STÂNCA   Pasat-a miezul nopții și eu deștept sunt încă, Pe cer ermita lună începe a albi; O! iar mi se prezentă fatala neagra stâncă Subt care eu mormântul să aflu aș voi.   La ce îmi mai servește o viață de blesteme, În care eu nimic nu aflu de real! Durere iar durere, a suferi și-a geme, O! iată ce ne dete destinul cel fatal! /……………………………………./   O, Doamne, ce în mine ai pus a ta suflare, Atâtea suferințe n-au oare un sfârșit? Pe tine nu te mișcă atâta dezolare, Ce cade p-al meu suflet de tine părăsit? /………………………………………./     *** Subt mâna-mi tremurândă, când pianul lin suspină Și tristele-i accente din sânu-i zbor încet, Și dulcele Bellini cu Norma lui divină Adoarme suferința ce arde al meu piept,   Te văz pe dinainte-mi c-un pas ușor a trece, De mine te apropii la capul meu șezând; Li după gâtu-mi palid tu pui o mână rece Și alta plimbi pe piano de moarte trist cântând.  
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments