La 120 de ani de la tipărirea celebrului poem al lui Kavafis, „Așteptându-i pe barbari” și la mai bine de patru decenii de la apariția romanului cu același titlu al lui J.M. Coetzee, Adrian Alui Gheorghe nu-i mai așteaptă pe barbari. Pentru că este martorul unor timpuri în care noi înșine ne-am devenit barbari. „Nu-i mai așteptăm pe barbari” (Editura Tracus Arte, 2024) este noul său volum de poezie în care atenționează asupra semnelor intrării civilizației în faza de despiritualizare. Într-o cronică din „România literară”, Răzvan Voncu definește aceste poeme drept „poezie ca stare de alertă”, iar Nichita Danilov constată, în „Ziarul de Iași”, că autorul „transmite cititorului un SOS: am ajuns la marginea prăpastiei și suntem pe punctul de a ne prăbuși în hău”. „Nu-i mai așteptăm pe barbari” este, într-adevăr, o carte despre prăbușirea în hău a umanității. Toate poemele, grupate în patru compartimente („Îngroparea cărții”, „Poeme americane”, „Liniște, se rescrie istoria”, „Muntele”), dar și eseul final („În loc de postfață. Povestea ultimului cititor de poezie”) conțin indicii ale căderii.
Consumerismul, mercantilizarea, screenizarea, desensibilizarea, încolonarea ideologică – acestea sunt marile drame ale contemporaneității asupra cărora avertizează Adrian Alui Gheorghe în poemele sale narativ-confesive, construite, uneori, ca niște filipice necruțătoare sau, alteori, ca parabole cu aluzii subtile la șansele salvării.
Unul dintre primele semne ale barbariei pare să fie dispariția poeziei adevărate și a cititorului de poezie. Adrian Alui Gheorghe face parte din tagma poeților care mai cred în poezia vie, trăită intens, profundă, eliberatoare – altfel zis, în puterea de sensibilizare și regenerare a poeziei. Sunt mai multe poeme cu rol de artă poetică, în care este definită această relație cu poezia. Astfel, poezia poate fi tămăduitoare, primenitoare („Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezie,/ s-ar transforma radical” – „Viața laolaltă cu poezia”) și poate înnobila („Unii au căutat aur în America, eu caut poezie, în epoca virtualizării poezia poate căpăta o valoare/ mai mare decât aurul” – „Epigramă”). Poezia e, în același timp, corp și esență divină („citesc o poezie din carte,/ îi simt pielea, îi gust carnea,/ îi număr degetele de la picioare,/ o îmbrac în purpura respirației// este o poezie atât de frumoasă/ că începe să plouă din vers în vers,/ îi zic: dacă ești om, poezie,/ sau ce vei mai fi fiind,/ te rog să lași un semn aici/ pe această pagină/ ca să știu că exiști// și pe hârtia pe care este scris/ poemul am găsit o lacrimă uscată,/ dacă o privești mai îndeaproape/ seamănă cu giulgiul lui Iisus” – „Citind poezie, într-o librărie din San Feancisco”); e inefabil și paroxism („Aș vrea să scriu un poem patriotic/ care să fie greu de tradus/ chiar în limba în care a fost scris;// să fie un poem care să smulgă limba/ celui care îl rostește/ dinții să i se împrăștie/ ca sâmburii de rodie/ ochii să i se holbeze brusc/ de parcă ar fi văzut moartea/ despletindu-și părul/ și îngânând un cântec obscen” – „Un poem patriotic”). Autorul se arată, prin astfel de versuri (sau prin eseul final), mai curând adept al conceptului clasic asupra poeziei, exprimându-și oarecum rezerva față de formulele cele mai recente, adaptate la gusturile materialiste ale societății: „…poeții s-au adaptat și ei vremii, nu mai produc poezie, ci instalații poetice, un fel de poezie concretă care trebuie să intre în consonanță cu vremurile, cu tendințele economice mondiale” („În loc de postfață. Povestea ultimului cititor de poezie”).
Dispariția poeziei în accepția ei clasică este însoțită de alte semne ale barbarizării, pe care Adrian Alui Gheorghe le profilează prin intermediul unui discurs aproape publicistic, combativ mai ales prin partea de nespus. Este semnalizată tendința actuală de resuscitare a unor ideologii sau doctrine care au acționat împotriva umanității, dar și moda de a face din relativizare o formă de terapie față cu sechelele istoriei: „o statuie a lui Karl Marx de patru metri și jumătate/ și șapte tone de bronz, care a fost/ realizată de un artist chinez/ și inaugurată recent la Trier,/ spune ceva despre cât a crescut/ între timp dintr-o tumoare a memoriei. /…/ Marxismul este din nou la modă/ clubul de idei de pe lângă/ închisoarea Aiud a organizat colocviul/ împlinirii interioare în lagăr/ printre condamnații pe viață,/ la închisoarea de la Râmnicu Sărat/ a avut loc seminarul inițiat de societatea civilă/ moartea în viziunea condamnaților la moarte,/ iar un film de desene animate,/ realizat de o echipă talentată de tineri cineaști,/ cu care vom concura, cu multe șanse,/ la premiile Oscar,/ ilustrează Fenomenul Pitești,/ momentul acela din istoria noastră/ când tortura a ajuns la subtilitatea artei,/ când psihismul se concentra excesiv pe formularea/ unor emoții negre, în general nesănătoase,/ critica de specialitate a remarcat în film/ umorul subtil/ care excedează tragismul” („Profilaxie”). Se fac referiri la consumerismul care pune bazele unei distopii, iar imaginea lumii distopice pe care o creează poetul în poeme ca „Vieți de unică folosință” sau „Mall habitat” este cu adevărat frustrantă: „La centrul comercial Roosevelt Field /…/ se vând vieți de unică folosință”; „copiii se nasc în maternitatea din mall,/ cresc în școlile din mall,/ vor trăi fără viruși, fără pandemii,/ fără sentimente difuze,/ iubirea? O banchiză pe care eșuează/ până și balenele din filmele 5 D,/ vor fi patrii de mall,/ vor fi guverne de mall,/ alegeri libere, aseptice,/ cimitirele din mall adună reziduurile vieților,/ din când în când trec îngerii să facă selecția:/ ambalaje, vise reciclabile, metal, plastic, carton…!” Este denunțată transformarea vieții în produs comercial și substituirea receptării autentice prin discursul publicitar. „Suntem ființe screenizate. Discuția dintre oameni este în întregime guvernată de anunțul publicitar, care nu este nici adevărat, nici fals”, remarca Michel Deguy într-un interviu pentru „Observator cultural” cu referire la lumea nonpopperiană în care trăim. „Lentilele American Optic Style topesc lacrimile/ indiferent de încărcătura emoțională”, își încheie Adrian Alui Gheorghe poemul „Lentile pentru ochiul interior”, în care transpune poetic constatarea confratelui său francez, punând față în față două tipuri de civilizație – cea de odinioară, a cunoașterii autentice, și cea actuală, a unei cunoașteri mediatizate de spectacolului ce determină consumul: „Nu vreau să văd tabloul acesta de infern!/ Atunci închide ochii, i se spuse./ Nu pot! răspunde preotul. Cu ei închiși/ văd și mai bine!// În consecință, pentru o vedere mai bună/ apelați la serviciile firmei/ American Optic Style care vă asigură/ cele mai profesioniste lentile/ care rezistă la foc,/ la lovituri,/ la împunsături,/ la privirile prea insistente,/ lentilele American Optic Style/ asigură vedere sigură/ și ochiului interior”. Răsturnarea valorilor este reflectată prin raportarea la una dintre imaginile simbolice ale culturii române – Mihai Eminescu (a se vedea poemul „Cu Mihai Eminescu, în afaceri”).
Mizând pe narațiune și oralitate (mai ales în „Poeme americane”), Adrian Alui Gheorghe creează personaje cu experiențe de viață care reflectă, de fapt, mutațiile din societate în ultima sută de ani. Sunt relevante doamna Rebeka și doamna Ortansa, impresionează „prietenul meu/ cântărețul de bluesuri/ care pune pe muzică buletinele de știri/ la un post de radio comercial” – personaje ale căror povești aduc mărturii despre traumele dezrădăcinării și ale despiritualizării. Mai multe secvențe din poemele narative cu personaje sunt totuși pline de lirism, păstrând și acea dimensiune etică pe care o are întreg volumul „Nu-i mai așteptăm pe barbari”. Iată, bunăoară, finalul poemului „Ultima picătură de ketchup”, care este o confesiune a doamnei Rebeka, plecată din România pentru că „în străinătate/ oamenii îmbătrânesc mai încet și mai frumos”, și care pare să fie o pledoarie indirectă pentru necesitatea revenirii la relația cu metafizicul: „…da, acasă este acolo unde dacă te îngropi/ mai speri în înviere, nu este așa?/ din acest motiv am cumpărat trei locuri de veci/ în cimitirul Sfânta Maria de la Vatra Românească/ din Grass Lake, Michigan, acolo este îngropat și/ preotul ortodox Felix Dubneac,/ mai trec din când în când, smulg buruienile/ de la mormintele noastre/ și de la mormântul lui/ și de la alte morminte aflate în adormire”. Și în textele despre înaintarea în vârstă epicul și civismul cedează în fața liricului, metafora dislocând relatarea publicistică. Rezultă poeme dense la nivel de imagine și intense ca trăire: „Priviți-l pe bătrânul din parc. Urmăriți-i/ grimasele. /…/ Nu eram atent a intrat peste mine în viață/ și mi-a luat/ picătură cu picătură/ copilăria mai întâi/ apoi tinerețea/ l-am și văzut uneori cum o căra/ din carnea mea în carnea lui/ din inima mea în inima lui/ din sângele meu în sângele lui” („Bătrânul din parc”); „și sunt însetat, foarte însetat, sunt lupul bătrân/ care-și amintește pe unde erau izvoarele/ la care veneau licornele să se oglindească,/ sângele lor dacă l-am băut nu mai știu/ tremurul rotitor al apei făcea totul târziu;// am băut moarte de pe sânul tău/ amăgindu-mă că asta este dragostea,/ era amară și era fierbinte,/ mi-a ars buzele, mi-a ars inima,/ viața mi se scurge acum prin toți porii/ dar tu mă îndemni:/ taci și bea/ taci și bea/ taci și…” („Apa cu licorne”).
Spre finalul unui dialog cu Vlad Alui Gheorghe (parte din volumul „Mușcătura de măr”, apărut la Editura Școala Ardeleană în 2023), Adrian Alui Gheorghe își mărturisește preferința pentru poemul epic: „Poezia, la începuturile ei, a fost epică, a povestit ceva, a interpretat ceva. /…/ Textul lung e ca o simfonie, trebuie să fii atent la toate vocile, la toate instrumentele, la partiturile diferite. /…/ Citesc cu plăcere textele lungi, atunci când sunt scrise bine, când sunt expresive”. Poemele din „Nu-i mai așteptăm pe barbari” sunt, în mare parte, epice. Și, totodată, pline de expresivitate. Acest gen de poezie este reprezentat exemplar de poemul care încheie volumul, „Muntele”, o parabolă a cărei expresivitate se concentrează mai ales în versurile ce ilustrează discordanțele lumii contemporane: „să facem selfie cu moartea din hău,/ să facem selfie cu Dumnezeu”. Dure și tulburătoare, aceste versuri. La fel de dure și tulburătoare ca toată poezia din „Nu-i mai așteptăm pe barbari”.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
