Povesteam weekendul trecut cu o prietenă, din aceeași breaslă cu mine, despre cele petrecute în ultima vreme la școală. Pentru că, vrând-nevrând, avem meteahna noi, profesorii, chiar și în zilele libere, să vorbim tot despre școală. Poate tocmai pentru că e printre puținele meserii de care nu te desparți ieșind pe ușa locului de muncă. E meseria în care vrei mereu să afli cum și ce a făcut celălalt bine și frumos pentru a aduce și tu mai bine și mai frumos în clasă.
De data aceasta, nu a fost despre mai bine și mai frumos în sala de clasă, ci despre ceva petrecut pe holuri.
Sosită la școală la orele prâzului, a uimit-o liniștea nefirească a unei pauze între orele de curs. Avertismentul omului de pază care i-a șoptit complice că au un oaspete important de la inspectorat și că e necesar astăzi mai mult ca oricând ca cei mici să nu fie gălăgioși în pauză, a lăsat-o pentru câteva secunde fără replică. Recomandare de la direcțiune…
Păi cum de ce?! Nu v-am spus că era prezent un oaspete important în școală?… După câteva secunde, a venit și reacția prietenei mele. Care l-a lăsat de data aceasta pe săracul om, educat în școală pe vremurile de dinainte de 89, tot fără replică.
Căci prietena mea a zâmbit și l-a întrebat mirată dacă oaspetele nu ar trebui să știe că în pauze copiii se joacă, râd, fac farse și uneori își descarcă energia stăpânită timp de 45 de minute în bănci, în sprinturi agile pe holurile școlii… Păi nu, nu ar trebui să știe! Pentru că el era în acord cu recomandările făcute din birourile direcțiunii. Ca pe vremea când venea cineva de la Partid și străzile erau curățate, erau plantați pomișori, erau astupate gropi, iar covorul roșu se revarsa pe scările străjuite de pionieri proaspăt tunși și îmbrăcați ,,țiplă”.
Știind că e mult mai greu să schimbi în opinii un adult decât să înveți frumos un copil, prietena mea a abandonat discuția și s-a dus în sala de clasă să-și întâlnească micii șotioși pentru o nouă zi de școală. La fel ca oricare alta, chiar dacă sunt oaspeți importanți pe holuri.
Din păcate, precum omul de pază al școlii, gândesc mulți adulți și prin clase. Să dăm frumos la oapeți, să ne dăm peste cap precum Făt-Frumos făcând imposibilul, doar ca să dea bine. Și ne mai plângem că lucrurile nu merg cum trebuie în educație…
Când în loc să lăsăm copiii să se joace în pauze îi punem să stea în sălile în care nu ai loc de joacă. Ne plângem că avem de făcut munți de hârtii și nu mai avem timp să pregătim lecțiile cum ne-ar plăcea, dar atunci când vine un control punem cu zâmbetul pe buze munții de hârtii făcute în nopți nedormite, pe catedră. Păi cum să știe oaspetele important ce este de schimbat ca să fie mai bine, dacă toată lumea zâmbește frumos și închide ușile sălilor de clasă în pauză ca să fie liniște.
E greu de schimbat ceva în sistem când plângerile sunt făcute în șoaptă sau pe la colțuri. Dar și mai greu e să schimbi ceva în oameni.
De ajutor e sigur educația, indiferent de doze.
prof. Maria Adriana Nichitean
