Pe repede înapoi (PRI) – Schimbările intervenite în societatea românească din a doua jumătate a secolului trecut au adus și proiecte la prima vedere eficiente, dar care s-au dovedit ulterior de-a dreptul aberante.
Astăzi vorbim despre un decret al Guvernului, publicat pe 2 octombrie 1966, care interzicea întreruperea sarcinii, cu excepția cazurilor medicale grave.
Conducerea comunistă a motivat că acceptarea avorturilor constituie nu numai un atentat la politica demografică a țării, ci și un mod de a încuraja libertinajul și prostituția.
În anul anterior, peste un milion de românce făcuseră întreruperi de sarcină, în condițiile în care educația sexuală lăsa mult de dorit, iar mijloacele anticoncepționale se procurau cu mari dificultăți.
După intrarea în vigoare a decretului, evident că natalitatea a crescut, dar s-a mărit și numărul copiilor nedoriți, abandonați în centrele de instituționalizare numite case de copii.
Un alt aspect cu legătură directă a fost scăderea bruscă a numărului divorțurilor, procedurile fiind îngreunate în mod intenționat pentru a-i descuraja pe doritori.
Dar chiar și așa, în încercarea de a-și controla în continuare viața intimă, unele gravide au apelat la chiuretaje empirice, efectuate în condiții total improprii chiar și de către persoane fără pregătire medicală, înregistrându-se până în 1989 peste 9.000 de decese.
Politica de control a natalității a atins un nivel drastic în anii ’80, când se ajunsese la controlul ginecologic periodic obligatoriu al femeilor și la impunerea unei taxe de celibat pentru persoanele necăsătorite.
Judecând acum cu luciditate, putem concluziona că decretul antiavort emis pe 2 octombrie 1966 a contribuit la sporul natural al populației, dar sub motivația apărării sănătății și moralității poporului s-au produs drame greu de cuantificat.
Bogdan Diaconiţa
