Deopotrivă confesivă, lirică, militantă și declarativă, cartea de debut a Laurei Partin, „Creaturile pădurii” (Editura frACTalia, 2023) e ca un album în care autoarea notează versuri despre propriile neliniști, frustrări, griji, doruri, însoțindu-le de desene ce-i relevă preocupările dominante. Cum bine observă Răzvan Țupa într-un articol despre poezia anului 2023, această întâlnire dintre text și grafică dau greutate volumului. Autoarea reușește să contureze astfel, mai pregnant, relația dintre uman și nonuman, pentru a dezvolta tema naturii „ca formă de vindecare introspectivă” (cum este formulată aceasta pe coperta a patra a cărții).
Laura Partin scrie despre probleme sociale majore – migrație, pandemie, condiția femeii, catastrofa ecologică –, dar și despre trăiri individuale în tonalitățile unui lirism estompat, neezitând să fie confesivă chiar și atunci când, de fapt, poemul abordează subiecte stringente ale contemporaneității. Poezia sa are evidente accente feministe, dar militantismul nu e strident, ci, mai curând, deductibil din confidențele aparent individuale: „cum să mai crezi în orice pe lumea asta/ când iubirea vieții tale/ te prinde de umeri/ și te așază la infinit/ în sala de așteptare/ și tu te alegi/ cu roadele suspiciunii.// rămâi eleva, discipola, muza, metresa, femeia-sanatoriu”. Sunt „deconspirate” prejudecăți sau stereotipuri de gen, dar nu neapărat printr-un discurs persuasiv, ci, mai curând, prin formularea unor dileme sau, mai des, prin citarea aproape fidelă a „oprobriului”: „ce mamă denaturată/ îi dă piure din supermarket/ e greu tare să cauți/ o rețetă de terci pe internet”; „ce sirenă eșuată/ la malul mării/ bagi în tine ca […]/ vezi poate mai treci și tu/ pe la sală/ sau măcar/ nu te mai afișa/ în halul ăsta/ în public/ există plaje mai retrase”. În cazuri rare, versurile se referă direct la atitudinea reprobativă față de femeie: „orice am face/ ajungem toate/ cal de bătaie/ în piața publică”.
„Creaturile naturii” este și o carte despre nevoia de afecțiune. „Tandrețe” este unul dintre cuvintele-cheie ale volumului, însoțit de „dor” – un cuvânt aproape tabu în poezia de astăzi. Laura Partin are curajul să pună alături aceste două cuvinte aparent demodate, pentru a releva nostalgia pentru căldura interumană (dar și dintre regnuri). E un paseism vindecativ în versurile care evocă timpurile contemplării adevărate, de până la tehnologizare: „o să-mi fie dor/ să mă plimb pe străzi pavate însorite/ să privesc pictorii cărunți și deznădăjduiți/ să-i observ pe cei din spate care mai trag doar/ câteva linii în neștire, fără nicio miză,/ așteptând sfârșitul zilei, sfârșitul vieții,/ sfârșitul/ lumii/ acuareliști și portretiști înfrigurați,/ ultimii inadaptați dintr-o generație plină de tandrețe,/ fără internet sau apeluri la proiecte”. Refugiul în natură este o modalitate de redobândire a liniștii: „copacii te vor liniști/ ei absorb durerea/ mai bine decât mamele absente// dacă îți pui/ capul pe iarbă/ te vor ține în brațe/ și îți vor șopti povești/ despre cum oamenii au inventat vinovăția/ și rușinea”; „când te oprești o secundă/ din ritmul amețitor/ în care te zvârcolești cu anii/ vezi că împlinirea era acolo/ modestă sub pensula ta/ într-o grădină/ sub un cireș,/ pe un cer senin,/ în lipsa umilințelor cotidiene/ în acuarelele lăsate să se usuce la soare,// că goana asta chiar nu e nimic și liniștea e totul”. Desenele din carte, prin suprapunerea chipului de femeie pe imagini cu insecte, animale, plante (sau invers) ilustrează foarte bine această comuniune dintre uman și nonuman prin care poate fi regăsită liniștea.
Pentru a transpune poetic această „doctrină” existențială, Laura Partin utilizează dozat atât discursul metaforizant, cât și exprimarea tranzitivă. Uneori, metaforele ambiguizează textul („am rotule-nverzite-nspre nord/ clavicule-nflorite-nspre sud/ am o fosă temporală/ care nu mai cerșește/ nici un dram de atenție// pe vremuri aceste vertebre cervicale/ se întindeau sperând/ la tandrețe fără bătrânețe/ și dor fără de moarte”; „pe un nor de ceară/ se scufundă crengi/ de cărbune pulsând/ în flăcări de mai/ și se aud păsări/ gimnaste la bară/ țipând la cireși/ să stea la locul lor de cinste// mă frământă fugitiv/ un dor recurent de livadă/ uitată-ntre buruieni/ aburind sub un trosnet/ de lemn și porumb”), alteori, acestea sunt transparente și au funcția de a accentua neacceptarea agresiunilor de orice fel („respir poezie/ când toată lumea mă uită/ undeva la umbra unei sălcii// dar nu și când violența incontrolabilă/ pare a fi după colț/ nu și când esofagul meu devine/ tub de îngurgitare forțată/ pentru conflictele celorlalți/ nu și când se așteaptă ca eu să fiu/ antrenorul nemilos/ care suflă în fluier cu furie/ și scoate cartonașul roșu/ pentru plonjări afară/ din terenul rațiunii/ pentru erori percepute ca fiind/ fatale”).
În ultimul poem din carte – „[vreau doar să dispar subit]” –, neașteptat, Laura Partin practică rima, pentru a valorifica, probabil, potențialul performativ al poeziei: „era beznă-afară,/ timpul se oprise,/ am ieșit prin spate,/ printre oase-aprinse,/ am săpat o groapă/ și-apoi m-am învelit/ cu pământul lor drag/ de curând înverzit”. Este și o modalitate de a formula cadențat și cu mai multă fermitate mesajul etic al întregului volum: „am intrat în comă,/ m-am trezit bătrână,/ lângă o străină/ cu fular de lână./ imigranți climatici,/ monștri zoonotici,/ cam asta ne-așteaptă,/ zâmbea ea pe-alocuri”. Poezia din „Creaturile pădurii” devine astfel un manifest – pentru anularea stereotipurilor de gen, pentru revenirea la natură, pentru tandrețe.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
