Într-un din zilele trecute, mai exact în prima din septembrie, duminică fiind, mi-am luat timp să stau în grădină, să privesc și să ascult. Pentru că pregătirea academică din ultima vreme m-a învățat faptul că cel mai bine te limpezești atunci când asculți și privești nu în cărți, nu spre oameni, ci spre cele ce sunt de la începuturi, prea puțin schimbate de timp. Adică să privesc spre soare, spre nori, spre verdele sau auriul frunzei, să ascult bâzâitul vreunei muște sau strecuratul vântului prin iarbă.
Și stând așa, în zi de sărbătoare în care ai voie să tai doar frunze la câini, mi-am dat seama încă o dată, că pământul se învârte, că musca bâzâie și vântul bate, chiar și atunci când eu stau pur și simplu. Și că toate nu doar că se întâmplă, ci se întâmplă și fără de greșeală și fără de efort, în jur. Fără implicarea sau meritul meu. Fără neliniștile și pretențiile mele, în continuare e perfect. Și că dacă m-aș agita după cum mi-e firea, s-ar putea să perturb tot echilibrul și toată perfecțiunea bâzâitului, și luminii, și culorii, și vântului.
Adică în unele zile e recomandat să stai nițel mai deoparte și doar să observi, ca să înțelegi. Pentru binele tău și al celorlalți. Și alteori dacă tot vrei să te implici, e bine să o faci descotorosindu-te de ego, de credința că doar cum spui tu iese bine, de convingerea că e musai de a atinge anumite standarde.
Asta dacă vrei să păstrezi echilibrul. Cu tine și cu ceilalți. Fie că vorbim despre copiii ale căror aripi cresc, indiferent cât de aspră sau dulce ne e căutătura. Fie că vorbim de adulții care par să ne fie mai dragi mai ales atunci când gândesc și pot după măsurile noastre.
Ce mai încoace încolo… Dacă e să o spun fără ocolișuri, răgazul din grădină mi-a reamintit că de fapt mai tot ce se întâmplă în jurul meu e datorită celorlalți și e datorită unui echilibru lăsat de la începuturi, iar eu sunt doar una, în sutele de întâmplări fericite din jur.
